Sculptura

Deși tradiția creștin-ortodoxă a asimilat alte forme de artă, integrarea sculpturii s-a realizat cu mare dificultate. Acest fapt se datorează în principal la două motive: în primul rând, sculptura reflectă cel mai bine viața lumească și trupul omenesc, iar în al doilea rând, este asociată cu cultul zeilor păgâni. Peninsula Athos nu face excepție: pe Sfântul Munte, ca și în alte centre ale creștinismului ortodox, sculptura este utilizată în principal în elementele arhitecturale decorative.

Primele utilizări ale sculpturii pe Sfântul Munte sunt strâns legate de arhitectură și de un material precum marmura. Este vorba mai ales despre capitelurile coloanelor și iconostase. Nu se poate spune că pe Athos există un număr mare de capiteluri, deoarece treptat coloanele au fost înlocuite cu stâlpi. În Mănăstirea Iviron s-au păstrat capiteluri remarcabile ale celor patru coloane care susțin cupola bisericii principale. Este evident că aceste coloane au fost realizate în sec. al XV-lea. Alte patru coloane, dispuse de-a lungul pereților, au capiteluri bogat decorate cu basoreliefuri reprezentând capete de animale. Aceste coloane datează de la sf. sec. al X-lea – în. sec. al XI-lea și se armonizează în mod deosebit cu pardoseala bisericii și plăcile sale de marmură. De o parte și de alta a intrării se află coloane de marmură în stil corintic.

Coloanele

Coloanele vechii biserici principale a Mănăstirii Xenofont datează din epoca bizantină timpurie și au fost preluate dintr-o biserică mai veche. Ornamentele lor, alcătuite din frunze și cruci, indică legătura cu epoca împăratului Iustinian. Tot dintr-o biserică mai veche provin și capitelurile coloanelor bisericii principale a Mănăstirii Dohiariu.

Iconostasul

Prezența cea mai evidentă a sculpturii se observă în iconostasele realizate cu o atenție deosebită pe Sfântul Munte Athos. După cum se știe, inițial, în locul iconostasului exista un parapet de marmură cu o înălțime de aproximativ un metru, alcătuit din plăci de marmură alternate cu stâlpi. Scopul acestui parapet era de a separa altarul de naos. În sec. al V-lea, acest parapet a fost înălțat prin adăugarea unor coloane suplimentare, iar părțile laterale au dispărut. În sec. al X-lea s-a încheiat separarea definitivă a celor două părți ale bisericii, iar iconostasul a început să capete forma cunoscută astăzi. Începând cu sec. al VIII-lea, apar două icoane de mici dimensiuni, reprezentându-L pe Hristos și pe Maica Domnului. În sec. al XIV-lea se fixează un program iconografic precis, urmat până în prezent: icoanele lui Iisus Hristos și ale Maicii Domnului sunt așezate în dreapta și în stânga ușilor împărătești, iar alături se află icoanele Sfântului Ioan Botezătorul, ale sfântului ocrotitor al bisericii și ale arhanghelilor. Astfel ia naștere iconostasul în forma sa actuală.

Creșterea suplimentară a înălțimii iconostasului este legată de introducerea iconostaselor din lemn sculptat, menite să ofere spațiu pentru amplasarea icoanelor portabile, în situațiile în care suprafața disponibilă pentru fresce era insuficientă, de exemplu în bisericile de lemn din nord.

Din sec. al XVII-lea se consolidează un program iconografic mai complex în cadrul iconostasului, care poate fi împărțit convențional în trei registre. Registrul inferior este ocupat de plăci, motiv pentru care decorarea este limitată. Al doilea registru este ornamentat cu motive florale dispuse între coloane, iar în al treilea sunt reprezentate cele 12 mari sărbători. Basoreliefurile de pe coloane conferă iconostasului un caracter monumental deosebit.

Pe Sfântul Munte Athos, ca urmare a noilor tendințe din iconografie, iconostasele de marmură au fost înlocuite cu cele din lemn în sec. al XV-lea. Aceste prime iconostase din lemn aveau o înălțime redusă, motiv pentru care au fost ulterior înlocuite cu altele noi, tot din lemn. Astfel, iconostasele existente astăzi în bisericile athonite, cu mici excepții, sunt din lemn și datează din sec. al XVII-lea.

Totuși, pe Athos s-au păstrat fragmente ale unor construcții mai vechi, din marmură. Cel mai remarcabil dintre acestea este, fără îndoială, iconostasul Protatonului — contemporan cu biserica însăși, datând din mij. sec. al X-lea. Acesta a fost, la rândul său, înlocuit ulterior cu un iconostas din lemn, însă se află în spatele acestuia. Biserica principală a Mănăstirii Xenofont posedă un iconostas deosebit din marmură albastră, realizat în jurul sec. al XIV-lea.

Plăcile de marmură ale multor iconostase vechi au fost reutilizate ca materiale de construcție pentru edificii noi ale mănăstirilor. De exemplu, plăcile de marmură ale vechiului iconostas al Marii Lavre, datate probabil în anul 964, împodobesc cristelnița mănăstirii. Acestea sunt remarcabile prin păstrarea unor reprezentări creștine timpurii, precum crucea, leii, păunii și formele geometrice de romb și cerc. Plăcile de marmură ale iconostasului timpuriu al bisericii principale a Mănăstirii Dohiariu sunt astăzi integrate în zidul exterior al bisericii. Pe una dintre ele este reprezentată Înălțarea mitologică a lui Alexandru cel Mare, șezând într-un car tras de doi grifoni. Aceste imagini datează din sec. al XI-lea. Părți ale primului iconostas din lemn din sec. al XV-lea s-au păstrat în biserica principală a Mănăstirii Sfântul Pavel, deși acesta a fost ulterior înlocuit cu unul mai nou.

O tehnică caracteristică sec. al XVIII-lea se regăsește în iconostasul capelei Sfântului Dimitrie din vechea biserică principală a Mănăstirii Xenofont. Iconostasul este decorat cu viță-de-vie, flori, ramuri înflorite și alte elemente ornamentale. Trăsături similare prezintă și iconostasul chiliei Molivdoklisia, din apropierea Karyesului, unde, pe lângă ornamentele vegetale, apar și reprezentări de păsări. Iconostasul capelei Sfântului Ioan Botezătorul al Mănăstirii Iviron a fost realizat în anul 1711. Acesta este, de asemenea, împodobit cu viță-de-vie și ramuri înflorite. Pe o cunună separată s-a păstrat o inscripție ctitoricească, susținută de doi îngeri. Din aceeași perioadă datează iconostasele bisericilor principale ale mănăstirilor Iviron și Pantocrator.

În sec. al XVIII-lea, iconostasele devin construcții și mai impresionante, sub influența stilului baroc european. În iconostasul bisericii principale a Mănăstirii Grigoriu, deasupra ușilor și a fiecărei icoane se formează arce decorative pronunțate, care ies în evidență mai mult decât icoanele înseși. Înălțimea celui de-al treilea registru crește, necesitând amplasarea unor coloane suplimentare. Iconostasul Mănăstirii Dionisiu, realizat la în. sec. al XIX-lea, este unul dintre cele mai elegante de pe Sfântul Munte, păstrând reprezentări ale îngerilor în plină figură, așezate deasupra bisericilor cu cupolă.

Din aceeași perioadă datează iconostasele de același stil din bisericile principale ale mănăstirilor Stavronichita, Hilandar, Dohiariu, Vatoped, Caracalu, Filoteu, Xiropotamu, Zografu, Cutlumuș și Esfigmenu.

Magnificele iconostase ale mănăstirilor Xenofont, Marea Lavră și Sfântul Pavel aparțin aceleiași epoci, însă sunt realizate din marmură.

Dintre celelalte basoreliefuri athonite se remarcă ușa bisericii principale a Mănăstirii Vatoped, realizată în anul 1567, și ușa bisericii principale a Mănăstirii Iviron, de la sf. sec. al XVI-lea. La Xiropotamu se află o placă de marmură din sec. al XI-lea cu un basorelief reprezentându-l pe Sfântul Dimitrie, ținând o cruce în mâna dreaptă. Placa este încastrată în peretele exterior drept al pridvorului bisericii principale și, potrivit tradiției, ar fi împodobit odinioară biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. O altă placă rară cu basorelief se află tot la Xiropotamu; realizată în anul 1783, aceasta reprezintă mănăstirea. Pe lângă sarcofagele de marmură vechi descoperite pe Sfântul Munte Athos, trebuie menționat și faptul că sarcofagul fondatorului Marii Lavre, Atanasie Athonitul, este de asemenea realizat din marmură.