Perioada bizantină

Transformarea statutului Athosului și a caracterului său monahal

Statul bizantin a acordat o atenție deosebită Muntelui Athos în timpul Sinodului Ecumenic din anul 843, la care au fost prezenți și reprezentanți ai săi; totuși, prima mențiune într-un document oficial datează din anul 883. În decursul următorilor 60 de ani au fost emise mai multe astfel de documente, ceea ce dovedește eforturile speciale ale monahilor athoniți de a întemeia o comunitate unică și dezvoltarea unui statut aparte al peninsulei.

Primul document menționat anterior este un sigiliu imperial al împăratului Vasile I din anul 883, al cărui conținut arată că a fost emis la cererea nu doar a lui Ioan Colov, singura persoană menționată pe nume, ci și a altor monahi athoniți, cărora li s-a acordat, de asemenea, un statut special. Documentul prevedea:

• Interdicția de a tulbura călugării Athosului din partea oricui, fie el general sau sclav;
• Interdicția de a pășuna animale pe teritoriul Athosului;
• Interdicția de a-i tulbura pe călugării lui Ioan Colov.

Când împăratul Leon al VI-lea a urcat pe tron, reprezentanții mănăstirii lui Colov au cerut confirmarea sigiliului emis de Vasile I, modificându-i conținutul astfel încât să fie transformat într-un act de donație. Din sursele existente reiese că nu a fost vorba de o falsificare, deoarece călugării au reușit să obțină includerea unor amendamente care ofereau mănăstirii dreptul de a dispune de terenurile din împrejurimi — atât pe Muntele Athos, cât și în afara lui — ale mănăstirilor: Mustacon, Cardiognosta, Athanasie, Luca și „Catedra Bătrânilor”. Acest document a fost ulterior distrus prin ordin imperial, dar conținutul său este menționat într-un alt decret al lui Leon al VI-lea din 893, unde se spune că fusese emis „la începutul domniei noastre”, adică în anul 887.

S-a păstrat o copie a celui de-al doilea document al lui Leon cel Înțelept – un decret de confirmare. Acest document descrie pe scurt condițiile și prevederile primului, pe care le anulează, dar stabilește, în conformitate cu sigiliul inițial al lui Vasile I, următoarele:

• Dreptul athoniților de a-și deține pământurile și interdicția de a fi deranjați;
• Dreptul locuitorilor mireni de a-și deține pământurile și interdicția de a fi tulburați;
• Limitarea teritoriilor mănăstirii lui Colov la zona Ierissos, adică la regiunea fortăreței Ierissos, și la așezarea Camenon, cu vii și livezi;
• Toate celelalte regiuni sunt desemnate ca teritorii de folosință comună.

O bulă de aur emisă de împăratul Roman I confirmă decretul lui Leon cel Înțelept și interzice impunerea oricărui tribut sau impozit asupra Athosului, fie din partea episcopului, fie a domnitorului sau a oricărei alte persoane. Acest document a fost emis și în numele ginerelui său, Constantin al VII-lea, și al fiilor săi, în luna august 934.

În toate documentele menționate mai sus, inclusiv cel din 883, Athosul este prezentat ca o entitate juridică distinctă, dotată cu o organizație proprie și organe de conducere, având reprezentanți în autoritatea imperială, precum și proprietăți proprii.

Granițele Athosului cu teritoriile învecinate, adică cu alte mănăstiri mai mici sau mai mari aflate în afara sa, precum și cu mirenii din Ierissos, Kamenon și din alte localități, erau cunoscute și se aflau sub protecția celor interesați. Tocmai de aceea documentele menționate mai sus obligă la respectarea granițelor, dar nu le determină în mod explicit. Cu toate acestea, între Athos și cetatea Ierissos se aflau așa-numitele „pământuri fracționate”, adică terenuri lăsate de proprietari pentru o perioadă mai mare de 30 de ani și trecute în proprietatea statului. Aceste pământuri au fost împărțite, sau „fragmentate”, în loturi care, după plata unei închirieri statului, puteau fi însămânțate sau folosite pentru pășunatul vitelor. Asupra acestor loturi își revendicau drepturi atât Athosul, cât și locuitorii din Ierissos, mănăstirea Kolova și alte mănăstiri. Granițele pământurilor fracționate cu cetatea Ierissos fuseseră stabilite anterior, în timp ce definirea clară a hotarului cu pământurile Athosului rămânea incertă. Dacă mai înainte călugărilor athoniți nu le ajungeau mâinile pentru cultivarea acestor pământuri și îi interesa doar interdicția de a fi folosite de mireni, acum, odată cu sporirea numărului de călugări, apăruse necesitatea valorificării acestor terenuri. Pe lângă toate acestea, situația s-a complicat prin năvălirea unor familii bulgare pe aceste teritorii în a treia treime a sec. al X-lea.

În anul 942, guvernatorul Tesalonicului, Thomas, a vândut locuitorilor din Ierissos o parcelă de pământ fracționat, situată la hotarul cu Athosul. Athoniții au depus o plângere la autorități, afirmând că aceste teritorii aparțin Athosului. Divergențele izvorau din interpretarea expresiei „teritoriul Ierissosului” din documentul din anul 893. Potrivit athoniților, această definiție includea zona însăși a cetății și, prin urmare, drept teritoriu athonit era considerată și suburbia Ierissosului, în timp ce locuitorii Ierissosului susțineau că termenul se referă la unitatea sa administrativ-economică, iar granița Athosului se afla mult mai la sud — sub canal. Hotărârea oficială emisă de instanță a dat dreptate locuitorilor din Ierissos. Împăratul Roman Lecapenos a ordonat comandantului militar din Tesalonic, generalul Katakalon, și protospatariului imperial Thomas Tzoulus să clarifice această chestiune și să delimiteze granițele pământurilor disputate. La procesul de stabilire a hotarelor au participat, pe lângă mitropolitul Tesalonicului, Grigorie, judecătorul Zoitos și guvernatorul Thomas. Ambele părți — athoniții și locuitorii Ierissosului — au semnat un acord intitulat „asigurare și delimitare”, datat în luna martie, indictionul al 15-lea, adică anul 942. Prin acordul general, Thomas a fost numit responsabil pentru punerea în aplicare a acestei hotărâri la fața locului.

Fapt interesant: acest document a fost semnat de cinci reprezentanți ai Ierissosului, de trei stareți ai mănăstirilor situate în jurul Ierissosului și de patru athoniți. Thomas a marcat hotarele cu pietre și copaci deosebiți și a emis, de asemenea, un decret numit „delimitare”, care s-a pierdut ulterior, dar al cărui conținut este cunoscut din raportul trimis de el însuși împăratului.

Potrivit raportului lui Thomas, pământurile „în direcția către Zigou” rămâneau în proprietatea Muntelui Sfânt, ceea ce înseamnă că granițele treceau dincolo de Zigou, dar la o mică distanță de acesta, fiind descrise drept „puține și neproductive”. În același timp, locuitorii din zonă au primit prin decret imperial din partea mănăstirii Kolovas un teren de 2000 de modii. Guvernatorul a vândut locuitorilor mireni o porțiune de terenuri fragmentate, situate între această linie și hotarul mănăstirii Kolovas și al altor mănăstiri, oferindu-le totodată o carte de proprietate care confirma dreptul lor de stăpânire, iar athoniții și-au delimitat clar granițele. Prin acest decret era recunoscut dreptul de proprietate al Athosului asupra teritoriilor situate la sud de pământurile mirene, iar localnicilor li se permitea pășunatul turmelor în zonele învecinate și chiar dincolo de hotare, în caz de pericol național, însă doar cu permisiunea athoniților și fără dreptul de a instala țarcuri sau stupi de albine.

În anul următor, 943, delimitarea granițelor s-a repetat, întrucât, se pare, una dintre părți a pus la îndoială munca efectuată anterior de persoana însărcinată cu acest proces, motiv pentru care, de data aceasta, el nu a mai participat. La ordinul împăratului, generalul Katakalon, însoțit de mitropolitul Salonicului, Grigorie, și de judecătorul Zoitos, a sosit personal în regiunea Ierissos pentru a stabili noile granițe, care, de altfel, au coincis cu cele trasate de Thomas, așa cum se menționează în documentul oficial întocmit. Granița începea de la un canal adânc, situat vizavi de vechile palate din Amouliani, și urca spre câmpurile Sfintei Cristina, unde fusese ridicată o împrejmuire din pietre (evident de către Thomas, cu exact un an înainte); continua de-a lungul unui alt canal, urca pe un deal, cobora în locul numit „Globudzidza” (a cărui localizare exactă ne este necunoscută), apoi se îndrepta către un vechi rezervor de colectare a apei de ploaie, de acolo spre o construcție de piatră antică Kolova — care se afla acum în interiorul granițelor Muntelui Sfânt — și de acolo, traversând câmpia și un nou pas, cobora până la mare. O copie a documentului întocmit a fost înmânată părților interesate.

Stabilirea granițelor pe baza acestui document este destul de dificilă. Deși chiar și cel mai, aparent, precis reper — canalul adânc din fața vechilor palate din Amouliani — reprezintă un punct de orientare oarecum neclar, trebuie recunoscut că această graniță coincide cu cea actuală, care trece prin Golful Singitic, în apropierea zonei numite Frangocastro. Deoarece în secolele următoare nu s-au întreprins încercări de revizuire a limitelor Muntelui Sfânt, se consideră că acestea coincid până astăzi cu cele stabilite de generalul Katakalon. După cum s-a menționat anterior, ulterior călugării athoniți au reușit să-și extindă teritoriile, incluzând în ele o fâșie de pământ de la Zygos până la Proavlakas și de la Proavlakas până la Ierissos. Mănăstirile ridicate pe aceste pământuri s-au considerat întotdeauna parte a Athosului și, în consecință, au trecut sub administrarea mănăstirilor Sfântului Munte: Kolova și Iviron (986), Marea Lavră și Gomatu (989) ș.a.m.d.

Apariția mănăstirilor mici și mari

Secolul al X-lea a marcat începutul unei perioade deosebite de înflorire a vieții monahale pe Athos și a devenit epoca transformării culturii athonite, pe fondul prosperității politice și spirituale a Imperiului Bizantin din vremea dinastiei macedonene. Mulți cercetători ar putea să nu fie de acord cu această afirmație, dar este evident că monahismul înflorește atunci când și condițiile exterioare favorizează dezvoltarea sa. Un factor special care a facilitat progresul Athosului a fost eliberarea de pirații arabi, după recucerirea Cretei de către Nicefor Focas și curățarea generală a Mării Mediterane de piraterie. Invazia bulgarilor din nord nu a afectat Muntele Sfânt în niciun fel.

Nicefor Focas, deși favorabil călugărilor, a emis un decret care interzicea transferul de terenuri în proprietatea mănăstirilor, deoarece aceasta era considerată o pierdere pentru stat. Decretul împăratului Vasile al II-lea, care a anulat această hotărâre, a dus la o nouă etapă de dezvoltare și consolidare a instituției monahale. Până la acel moment, existau doar chilii și colibe ale isihaștilor, unele dintre ele transformându-se în mici mănăstiri, dar fără drept de proprietate asupra pământului, întrucât întregul teritoriu aparținea Marii Lavre.

Începând cu mijlocul sec. al X-lea, au apărut mari mănăstiri, care treptat și-au dobândit proprietățile, primindu-le ca dar de la Marea Lavră sau prin acte imperiale (hrisovuri). Astfel, vechile mănăstiri mici și noile mănăstiri mari, urmând exemplul Marii Lavre, au început construcția unor edificii monumentale din piatră, debarcadere și turnuri de veghe pentru protecție împotriva invaziilor.

Până la stabilirea unui număr clar de mănăstiri pe Athos, în sec. al XVI-lea, procedura de întemeiere a unei noi obști era destul de simplă. De-a lungul celor cinci sute de ani de istorie cunoscută a Muntelui Sfânt — de la mij. sec. al X-lea până la mij. sec. al XV-lea — au existat sute de mănăstiri mari și mici, unele prosperând, altele dispărând în timp.

Există o listă a câtorva dintre aceste mănăstiri, prezentată mai jos.

Lista mănăstirilor

• Agion Pandon (Toți Sfinții). Această mănăstire, cu o istorie destul de scurtă, a fost fondată de călugărul Chir Meletios și este menționată în legătură cu faptul că Ioan al VIII-lea, în anul 1445, i-a oferit în dar grâu și legume de pe insula Lemnos. Doi ani mai târziu, Teodor Lascaris al II-lea a donat mănăstirii una dintre clădirile pe care le deținea la Constantinopol.
• Aghiopatitu. Veche mănăstire din zona Kareiei; după ce a fost abandonată, a fost transferată mănăstirii Ichtiofagu, dar curând a trecut în proprietatea Protatonului, iar de acolo mănăstirii Alipiu, în schimbul unui teren în anul 1200.
• Agion Apostolon (Sfinții Apostoli). Există un document datat din anul 1071, semnat de egumenii a două mănăstiri Agion Apostolon, purtând titlurile respective. De asemenea, două mănăstiri cu același nume apar într-un document al mănăstirii Hilandar din anul 1198. Din aceste și alte surse scrise reiese că au existat cel puțin cinci mănăstiri dedicate Sfinților Apostoli:

1. Xirokastro
2. Dometiu
3. Glossion
4. Clement
5. Alipiu

• Chir Athanasie. După cum reiese din sursele scrise, această mănăstire era închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Într-un hrisov al împăratului Monomah este menționat un anume Petros — „egumenul mănăstirii Chir Athanasie”.

• Athos. Mănăstirea Athosului, conform cercetărilor, corespunde Marii Lavre din Karyes.

• Alipiu sau Alopu. Se pare că și-a primit numele de la fondatorul său — Alopos. Mănăstirea se afla în suburbia Kareiei și era învecinată cu mănăstirea Anapavsa. Ea este menționată în documente din anul 1048, în legătură cu semnătura egumenului său Nichifor. Deoarece această mănăstire era închinată Sfinților Petru și Pavel, uneori este amintită sub acest nume sau sub numele unuia dintre apostoli; totuși, în anumite cazuri apare și denumirea „Sfinții Apostoli”.
  Numele Alopu s-a transformat cu timpul în Alipiu, sub care a devenit mai cunoscută, dând Muntelui Sfânt mai mulți egumeni de seamă (Proți). În anul 1428, Alopu a fost unită cu mănăstirea Cutlumuș, conform unui sigiliu al Patriarhului Iosif al II-lea. Mai târziu, acest așezământ a fost transformat în chilia Sfinților Apostoli sau Karpuzas.

• Amalfinon. Aparținea Marii Lavre; numele mai târziu a fost Morfonu (Molfinu).

• Anapavsa (Anapavsiu). Este menționată în documente din sec. XI și XII. În anul 1257, din cauza decăderii, mănăstirea a fost transformată și oferită ca chilie egumenului Alipiu, Teofan. Redobândind autonomia în prima jumătate a sec. al XIV-lea, mănăstirea a dat Muntelui Sfânt un Protos cu cea mai lungă perioadă de slujire (1316–1345) — Isaac, care, în anul 1329, a unit-o cu mănăstirea Cutlumuș.

• Sfinții Doctori Fără de Arginți. Este menționată, de asemenea, într-un hrisov al lui Monomah din anul 1045, cu semnătura egumenului ei — Germanos.

• Adzioannu. Este amintită în hrisoave ale Marii Lavre din anii 1012 și 1016. În al doilea document se precizează că mănăstirea Sfântului Ioan Înaintemergătorul (mănăstirea „Prodromu”) este numită și „Adzioannu”. Într-un hrisov al mănăstirii Iviron din anul 985 este menționat egumenul mănăstirii, Ioan Adzioannis.
  Această mănăstire, construită la sud de Iviron, s-a unit în anul 1016 cu mănăstirea Sfântului Ilie și ulterior a purtat un nume dublu, cum apare, de pildă, într-un hrisov al mănăstirii Filoteu din 1087: „mănăstirea Adzioannu sau Agioilitu”.

• Vanidzis (Vanissis). Această mănăstire a avut de mai multe ori dispute cu mănăstirea Zografu, căreia i-a fost în cele din urmă alipită în anul 1746.

• Vasiliu. Acest nume a fost purtat de cel puțin trei mănăstiri de pe Muntele Sfânt:

  

1. A Fericitului Vasile Calavron,
2. A Sfântului Mucenic Vasile Harondos,
3. Turnurile lui Vasile.

• Vulevtiria. Se afla între schitul Sfintei Ana și Schitul Nou și era închinată Maicii Domnului. În arhivele mănăstirii Xiropotamu există un document care menționează că egumenul Marii Lavre — Teodorit și ceilalți se angajau să nu încerce să preia această mănăstire. Cu toate acestea, monahul Lavrei, Eustratie, a moștenit de la egumenul precedent „Păstorii Vulevtiria”. Într-un document din anul 1010, se arată că această „moștenire” a avut loc „cu mult timp în urmă” și că la acea dată Păstorul slujea ca egumen al mănăstirii de „cincizeci de ani”. Prin urmare, mănăstirea trebuie să fi existat încă din mij. sec. al X-lea sau chiar mai devreme. În același document, nepotul lui Eustratie este numit egumen al Vulevtiriei. Această mănăstire a jucat un rol important în istoria Athosului, în ciuda poziției sale dificile, fiind situată între două mari mănăstiri — Xiropotamu și Marea Lavră, de care, în cele din urmă, a fost anexată.
• Galeagra (Caliagra). Pe teritoriul Galeagra se afla debarcaderul Marii Lavre, deasupra căruia a fost întemeiată mănăstirea Sfântului Ioan Înaintemergătorul din Galeagra. Evident, aceasta era una dintre cele mai vechi mănăstiri, deoarece egumenul ei, Luca, într-un testament din anul 1036, menționează o serie de predecesori: Calinic, Eustratie, Nicon și Ioan, considerat fondatorul mănăstirii. Mai târziu, mănăstirea a fost alipită la Cutlumuș.
• Georgiu. Sub acest nume sunt cunoscute patru mănăstiri:

1. Sfântul Gheorghe Zografu,
2. Sfântul Gheorghe Xenofont,
3. Sfântul Gheorghe Caligraf,
4. Chir Georgiu.

• Gomatu. Pe lângă mănăstirea Gomatu, care a existat în regiunea Ierissos încă din anul 942, este menționată și existența unei mănăstiri omonime pe Sfântul Munte (Gomatu, Gematu), închinată, ca și prima, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Primele mențiuni despre această mănăstire datează din anul 1009 și apar destul de frecvent până în sec. al XIV-lea, când a fost transformată într-o chilie a mănăstirii Alipiu și, ulterior, a fost anexată mănăstirii Cutlumuș. Mai târziu, această chilie a purtat numele Megali Panagia.
• Sfântul Dimitrie. În sec. al XI-lea existau cel puțin două mănăstiri cu această denumire, după cum reiese dintr-un document din anul 1048, semnat de doi egumeni ai mănăstirilor Sfântului Dimitrie:

1. Sfântul Dimitrie Skilopodaris,
2. Sfântul Dimitrie Zigos.

 

• Dorofeea. Se afla în zona actualei mănăstiri Pantocrator.
• Eufimie. Regiunea de la debarcaderul Plateos a fost oferită inițial Sfântului Atanasie al Lavrei, însă mai târziu Eufimie a întemeiat aici o mănăstire autonomă, care ulterior a fost unită cu Hilandar.
• Zelianu. Mănăstirea se afla deasupra mănăstirii Xenofont și era vecină cu mănăstirea Macrigenos. Se pare că această mănăstire a provenit dintr-o altă mănăstire, numită anterior Kadzari, ca urmare a transferului unui teren cu denumirea Zelianu, făcut de egumenul Antonie către Efrem. Posibil ca ulterior cele două să se fi unit, deoarece într-un document al Protosului Pavel din anul 1083 se menționează: „Kadzari sau mănăstirea Zelianu”.
• Zigos. Se pare că mănăstirea exista deja înainte de anul 991, când egumenul Nicon a semnat unul dintre documentele Lavrei. Cel mai probabil, era situată la poalele muntelui. În anul 1199 a fost anexată mănăstirii Hilandar.
• Sfântul Ilie. Se afla în apropierea mănăstirii Filoteu. Prin decizia egumenului Nicolaos din anul 1016 a fost unită cu mănăstirea Adzijoannu. Mai târziu a intrat în posesia mănăstirii Filoteu, iar în cele din urmă a fost oferită Marii Lavre și a devenit parte a domeniului Milopotamos.
• Proorocul Ilie. Meletie semnează în anul 1169 un act de donație al mănăstirii Salonic către Xilurgu, cu titulatura „egumen al mănăstirii Sfântului Prooroc Ilie”, adică al unei mănăstiri diferite de cea a Sfântului Ilie sau a Papei Ilie. Această mănăstire se afla în apropierea actualei capitale a peninsulei. În documentele ulterioare sunt întâlnite și alte mențiuni despre ea, până când, în anul 1397, a fost trecută în proprietatea Cutlumușului în calitate de chilie.
• Născătoarea de Dumnezeu. Într-un decret al împăratului Monomah din anul 1045 sunt menționați egumenii a două mănăstiri cu această denumire. Totuși, acest fapt este pe deplin firesc, deoarece Sfântul Munte a fost întotdeauna considerat grădina Maicii Domnului, iar numeroase mănăstiri i-au fost închinate ei:

1. Lavra Kareia
2. Chir Atanasie Mileon
3. Amalfinon
4. Vatoped
5. Vulevtirion
6. Gomatu
7. Iviron
8. Calafatu
9. Calon Gerondon
10. Catademonon
11. Climent
12. Lutrachinu
13. Chir Pavel
14. Politou
15. Xirokastro
16. Xilurgu
17. Ravda
18. Chir Sisoie
19. Strovileas
20. Tavlas
21. Filoteu
22. Hilandar

• Salonic. Sau Sfântul Pantelimon.
• Ieropatoros. Apare în seс. al XI-lea, dar la scurt timp este alipit mănăstirii Vatoped (în anul 1071).
• Ihtiofagu. Această veche mănăstire a fost părăsită înainte de anul 1233 și a fost încredințată mănăstirii Alipiu. Reapare mai târziu, ca obște independentă, în anul 1316, dar în 1325 este definitiv unită cu Alipiu.
• Iona. Este menționată într-o sursă scrisă din anul 1169 și ulterior, destul de des, în alte documente ale Sfântului Munte. În 1330, încă era o obște autonomă, condusă de egumenul Nifon, însă în 1369, mănăstirea este deja menționată ca chilie a mănăstirii Cutlumuș. Probabil dedicată Sfântului Ioan Gură de Aur, această mănăstire, devenită chilie, a fost ulterior încredințată mănăstirii Alipiu.
• Calavron. Mănăstirea era închinată Sfântului Vasile cel Mare, dar și-a primit numele de la întemeietorul său, Vasile Calimeris Calvros, care a dăruit obștea compatriotului său Bartolomeu (Vasile), fondatorul mănăstirii Maicii Domnului Odighitria din Rossano, când acesta a sosit în Bizanț, în anul 1118.
• Calamițiu. Într-un document al mănăstirii Iviron din anul 1015 este menționat un călugăr Gheorghe Calamitis, care probabil provenea din această mănăstire. Obștea se afla în apropierea Vatopedului și ulterior a trecut în proprietatea acestuia.
• Calafat. Există un document datat în anul 1057, în care este pomenit un anume „Iacov Calafata”, egumen al unei mănăstiri închinate Maicii Domnului. Opt ani mai târziu, Iacov a dăruit mănăstirea Lavrei, cu condiția de a-și păstra dreptul de a locui acolo. Se pare că obștea și-a recăpătat independența în scurt timp, deoarece în 1101 egumenul Damian o oferă din nou Lavrei, de această dată definitiv.
• Cali Ammos (Kale Ammudes). Se afla pe câmpia Vatopedului, în vecinătatea Calamițiu și Katademonon. Până în anul 1301, trecuse deja în proprietatea Vatopedului.
• Caligrafos. Conform unui hrisov din 1051, mănăstirea Sfântului Gheorghe Caligraful, aflată la graniță cu Zografu, Constamonitu și Dohiariu, este trecută în stăpânirea mănăstirii Zografu. În acea vreme existau mulți caligrafi pe Sfântul Munte, dar se pare că este vorba de monahul Nicolae, semnatarul hrisovului împăratului Tzimiskes. În 1345, mănăstirea a trecut sub autoritatea Dohiarului.
• Calica. Probabil întemeietorul acestei mănăstiri a fost monahul Petru Caliucas. Obștea, închinată Mântuitorului, se afla pe latura de nord a Athosului, în apropierea mănăstirii Esfigmenu. În 1141, mănăstirea a fost dăruită de egumenul ei mănăstirii Filoteu, iar în 1154 a fost schimbată cu mănăstirea Haldu, aflată în stăpânirea Marii Lavre.
• Catademonon. Această mănăstire se afla în partea de nord-vest a câmpiei Vatopedului și era închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În anul 1034, egumenul Germanos și fratele său Petru au vândut-o mănăstirii Esfigmenu.
• Katzari. Și-a primit numele de la întemeietorul ei, dar era cunoscută și sub numele de mănăstirea lui Hristos Mântuitorul. Se afla pe versanții de vest ai Sfântului Munte, lângă mănăstirea Xenofont. În sec. al XIV-lea, pustiită în urma incursiunilor turcești, a fost dată mănăstirii Sfântului Pantelimon.
• Kolitziu (Kolitzi). Sursele scrise amintesc un monah Kolitziu, luat prizonier de pirații arabi împreună cu întemeietorul mănăstirii Dohiariu, Eufimie, la începutul secolului al XI-lea.
• Livadogenis. Se afla în apropierea Kareiei și a fost dăruit mănăstirii Iviron în sec. al XIV-lea, iar pământurile sale au trecut în stăpânirea mănăstirii Stavronichita.
• Makru. Întemeietorul acestei mănăstiri a fost, cel mai probabil, Antonie Makros. Ulterior a fost transformată în chilie a Adormirii Maicii Domnului din Kareia – Koukuzeli – aflată în proprietatea Marii Lavre.
• Macrigenus. Menționată pentru prima dată în sec. al XI-lea, și-a continuat existența timp de câteva secole, fiind cunoscute numele a cel puțin unsprezece egumeni ai săi până în sec. al XV-lea. Se afla între mănăstirile Xenofont și Pantelimon.
• Monoxilitu. Se pare că a fost una dintre cele mai vechi mănăstiri, deoarece a fost părăsită deja la sf. sec. al X-lea și a fost dată Marii Lavre în anul 996. În 1560 a fost transferată mănăstirii Dionisiu.
• Nicolae. De-a lungul întregii istorii multiseculare a Sfântului Munte au existat numeroase mănăstiri purtând acest nume, deoarece erau dedicate Sfântului sau Fericitului Nicolae. Pentru a fi deosebite între ele, li se adăuga de obicei un al doilea nume, provenit, în general, de la întemeietorul fiecărei obști.

1. Sfântul Nicolae (Tornari)
2. Sfântul Nicolae Grigoriu
3. Sfântul Nicolae Dohiariu
4. Sfântul Nicolae Xiroriachiu
5. Sfântul Nicolae Paflagonon
6. Sfântul Nicolae Rahi
7. Sfântul Nicolae Scamandrinu
8. Sfântul Nicolae Scorpiu
9. Sfântul Nicolae Stavronichita
10. Sfântul Nicolae Trohala
11. Sfântul Nicolae Hrisocamari
12. Fericitul Nicolae

• Xirocastru, al Maicii Domnului „Umilința”. Una dintre cele mai vechi obști ale Sfântului Munte, situată la sud-vest de mănăstirea Zografu, nu departe de debarcaderul mănăstirii Castamonitu. În perioada dominației otomane a fost trecută în stăpânirea mănăstirii Zografu.
• Xilurgu. Era situată între Vatoped și Pantocrator, probabil în regiunea unde se află astăzi schitul Maicii Domnului (Vogoroditsa).
• Omologiton. Cunoscută și sub numele de Sfântul Achindin, după primul mărturisitor care a primit moarte martirică din porunca regelui persan.
• Pifara. Se pare că întemeietorul acestei mănăstiri a fost Toma Pifaras, care s-a prezentat în fața împăratului Vasile al II-lea în anul 985 ca reprezentant al Sfântului Munte. Mănăstirea se afla în regiunea Kareiei; mai târziu a fost dăruită Marii Lavre.
• Ravda (Ravduhu). Mănăstirea se afla la sud-est de Cutlumuș și la est de Kareia. În timp, s-a format și schitul Ravda, iar la adunările monahale participau deja doi reprezentanți. Sunt cunoscute numele multor egumeni ai acestei mănăstiri, iar unii dintre monahii ei au deținut funcții importante în Protat. Astăzi este o chilie a mănăstirii Pantocrator, situată lângă Kareia, purtând hramul „Intrarea în Biserică a Preasfintei Stăpâne”.
• Chir Sisoe. Întemeietorul acestei mănăstiri, de asemenea închinate Intrării Maicii Domnului în Biserică, este considerat a fi Chir Sisoe. Se afla, cel mai probabil, în vecinătatea mănăstirilor Xilurgu și Scorpiu.
• Sсhilopodaris. Una dintre mănăstirile închinate Sfântului Dimitrie, cunoscută și sub denumirea de Chinopodos.
• Mântuitorul. Pe Muntele Athos au existat mai multe mănăstiri cu denumirea de „Mănăstirea Mântuitorului”, „a lui Hristos Mântuitorul” sau simplu „a lui Hristos”:

1. Mântuitorul din Kareia
2. Dorofei
3. Esfigmenu
4. Zaharia
5. Calica
6. Cutlumuș
7. Pantocrator
8. Pirgu
9. Saravari
10. Simonos Petras

• Cei Patruzeci de Mucenici. Pe lângă mănăstirea Xiropotamu, a existat și o altă obște dedicată celor patruzeci de mucenici, aflată în stânga drumului care duce de la Iviron spre Kareia. Ulterior, această mănăstire a fost alipită mănăstirii Iviron.

Populația Sfântului Munte

Urmărind istoria Sfântului Munte, putem observa formarea și dispariția multor mănăstiri de pe teritoriul său. Frecvența apariției noilor așezăminte monahale coincide cu perioadele de înflorire spirituală, economică și culturală a Athosului și a Imperiului Bizantin în ansamblu. Se disting două perioade favorabile, fiecare de câte 80 de ani, dintre care prima se întinde între anii 980–1060. Atunci se ridică sute de mănăstiri autonome, care participă activ la organizarea vieții obștești. Tot în acea perioadă începe procesul de absorbție a unor mănăstiri de către altele și unificarea lor. În următorii optzeci de ani (1290–1370), numărul mănăstirilor scade ușor, dar continuă să se calculeze în zeci. Aceste procese de contopire și alipire au continuat până în sec. al XVI-lea, când numărul mănăstirilor s-a stabilizat la douăzeci.

Fluctuațiile demografice au mers mână în mână cu transformările așezămintelor monahale, de multe ori greu de urmărit. În anul 972, potrivit Tipiconului lui Ioan Tzimiskes, Marea Lavră oferea egumenului doi monahi ca însoțitori, iar numărul total al fraților trebuia să ajungă la 120 de persoane. În Xiropotamu erau 40, iar în celelalte patruzeci de mănăstiri – câte 15 călugări fiecare. Astfel, populația Sfântului Munte atingea aproximativ 1000 de persoane.

În jurul anului 1020, când a fost scrisă prima Biografie a Sfântului Atanasie Athonitul, există o mențiune despre populația muntelui, indicând trei mii de călugări. În Tipiconul lui Monomah din 1045 se precizează că în Marea Lavră viețuiau 700 de călugări, în Vatoped și Iviron câte 450, iar în celelalte 180 de mănăstiri – în medie câte 20 de frați. Prin urmare, populația Athosului în mij. sec. al XI-lea atingea aproximativ 6000 de călugări.

Ulterior, populația a început să scadă treptat, iar în perioada dominației otomane, începând cu sec. al XV-lea, s-a redus la circa 1500 de persoane.

Perioada bizantină

Secolul al XIII-lea a fost hotărâtor pentru Imperiul Bizantin. Acest organism viu, care cu atâta grijă a păstrat și a răspândit în lume fragmente din cultura elenă, unite cu credință adâncă și iubire creștină, a continuat să existe și să respire, în ciuda veacurilor de încercări. Atacurile necontenite și amenințările venite din toate părțile nu au putut doborî această mare putere. Imperiul Bizantin a rămas o fortăreață ce ocrotea comorile duhovnicești ale întregii omeniri.

Această fortăreață s-a clătinat pentru prima oară atunci când popoarele Europei de Vest, aflate sub protecția sa, s-au ridicat împotriva ei. Astfel, „regele cetăților” – Constantinopolul – după aproape nouă secole de existență, din capitală a unui imperiu întâi păgân și roman, apoi bizantin și creștin, a fost cucerit în 1204.

Distrugerile din Imperiul Bizantin, provocate de a IV-a cruciadă, s-au reflectat și în situația de pe Muntele Sfânt. Faptul că în decurs de două secole s-au succedat zece conducători ai Imperiului, reprezintă o anomalie istorică neobișnuită. În aceeași perioadă au început incursiunile piraților și ale altor cotropitori, care au adus pagube ireparabile. Totuși, în sec. al XIV-lea, sub protecția familiei imperiale a Paleologilor și a Patriarhiei, Athosul a cunoscut din nou o perioadă de înflorire.

Ca urmare a cruciadei împotriva Bizanțului, Muntele Athos a fost inclus în Regatul franc al Salonicului. Poporul grec al Macedoniei și Traciei a devenit supus al lui Bonifaciu I de Montferrat, desemnat rege al Salonicului.

În timpul francocrației (1204–1221) nu există mențiuni despre Protosul Sfântului Munte, ceea ce indică faptul că această funcție a fost desființată, deoarece era susținută de autoritatea împăratului bizantin, înlăturat de la tron. Din izvoarele istorice reiese că administrarea Athosului a trecut în mâinile unui episcop numit Sevast, cu binecuvântarea papei Inocențiu al III-lea. Acesta purta titlul de „păzitor al Athosului”, în timp ce monahii athoniți au primit aceste schimbări cu tristețe. Reședința episcopului s-a aflat în afara granițelor statului monahal, într-un loc care și astăzi poartă numele Frangokastro. Profitând de poziția sa, el a permis baronilor franci accesul liber pe Sfântul Munte pentru a jefui mănăstirile, de pe urma cărora, probabil, obținea recompense.

Călugării athoniți au decis să se adreseze împăratului latin al Bizanțului, Henric I (1206–1216), cerându-i să ia măsuri pentru protejarea Sfântului Munte. Dar acesta nu a putut interveni, deoarece, potrivit ierarhiei apusene, Athosul se afla sub jurisdicția papei. În 1214, papa i-a trimis o scrisoare obștii athonite, spunând că a aflat de la trimișii săi că un anume dușman al Bisericii (Sevast), asemenea unui pirat, și-a construit o fortăreață, jefuiește comorile mănăstirilor și îi amenință pe monahi. În cele din urmă, episcopul a fost izgonit printr-un decret al lui Henric I, iar athoniții i-au rămas recunoscători pentru totdeauna.

Papa însuși scria astfel despre Athos:

„Muntele vostru, împodobit cu trei sute de mănăstiri și locuit de un popor al sfinților bărbați, purtători ai unei mari binecuvântări duhovnicești, este cu adevărat un pământ sfânt, casa Domnului și poartă către cer. De aceea el este iubit de multe neamuri și se află sub ocrotirea episcopilor și a conducătorilor.”

Următorul papă, Honoriu al III-lea, a avut o atitudine cu totul diferită: în anul 1223 a hotărât să confisce pământurile Athosului de dincolo de granițele Sfântului Munte. Din fericire, încă din 1221, Athosul se afla sub protecția viitorului conducător al acelor ținuturi, Teodor Comnen Dukas, și nu mai avea nevoie de protecția papală.

Conducătorul Regatului Epirului, Teodor Angel, care s-a proclamat împărat, a pus capăt stăpânirii latine în Grecia, a numit pretutindeni episcopi greci și a rânduit toate lucrurile după voia sa. Tocmai în această perioadă, pe Muntele Athos reapare din nou funcția de Protos.

Domnia lui Teodor nu a durat mult, deoarece, în anul 1230, el a fost luat prizonier de țarul bulgar Ioan Asan, iar tronul a trecut fratelui său, Manuel Angel, care era căsătorit cu fiica aceluiași Asan. Ioan Asan a vizitat Sfântul Munte imediat după victoria sa și, plin de mândrie, a oferit daruri cu generozitate mănăstirilor, în special Marii Lavre. Scopul său era să-și plaseze oamenii de încredere în posturile-cheie ale Bisericii Grecești.

Arhiepiscopul sârb al Sfântului Munte, Sfântul Sava, s-a împotrivit în tot chipul consolidării influenței bulgare asupra Athosului. De asemenea, nici călugării nu au rămas nepăsători: peste 3000 de athoniți s-au adunat în Karyes pentru a-și exprima protestul față de impunerea rânduielilor străine. Problema a fost soluționată în cadrul întâlnirii dintre împăratul grec și țarul bulgar, cu prilejul căsătoriei copiilor lor, când s-a hotărât ca nimeni să nu se mai amestece în treburile Sfântului Munte. Patriarhia Bulgariei, precum și episcopul Ierissosului și mitropolitul Salonicului, nu mai trebuiau să aibă influență asupra vieții de pe Athos. În anul 1246, Athosul revine din nou sub ocârmuirea împăratului bizantin Ioan Vatațis. Din acel moment și până la mij. sec. al XIV-lea, pentru Sfântul Munte începe o perioadă de înflorire duhovnicească, paradoxal însoțită de vremuri de piraterie, războaie și alte încercări grele pentru imperiu.