Ipoteze și istorie
În istoria unică a unor mănăstiri de pe Athos a venit, la un moment dat, clipa în care memoria veacurilor s-a pierdut și a apărut necesitatea redactării unei cronici a întemeierii și a dezvoltării lor ulterioare. Astfel de cronici au început să apară pentru prima dată la în. sec. al XIV-lea, iar în sec. al XVI-lea s-au răspândit sub denumirea generală de „Patria”. De-a lungul anilor, a fost destul de dificil să se reconstituie cursul istoriei și al evenimentelor, iar, în consecință, golurile au fost umplute cu ipoteze și istorii inventate, departe de realitate. Situația era agravată de faptul că unele mănăstiri încercau să-și dateze întemeierea cât mai devreme posibil.
Același fenomen este observat și în încercarea de a stabili originea denumirilor unor mănăstiri. De exemplu, mănăstirea Caracalu era adesea asociată cu numele împăratului roman Caracalla, în ciuda faptului că acesta se închina zeilor păgâni, deoarece memoria unui posibil ctitor bizantin, numit Caracalas, fusese pierdută. Mănăstirea Vatoped își datorează numele unei câmpii (πεδιάς) cu tufe de zmeură (βάτος), însă cuvântul „câmpie” este omonim în greacă cu cuvântul „copil”, iar uimitoarea poveste despre salvarea fiului împăratului Teodosie I în aceste locuri părea mai potrivită pentru o mănăstire atât de importantă. Mănăstirea Stravonichita nu avea un nume cu rezonanță plăcută (στραβός înseamnă „chior” sau „strâmb”), motiv pentru care a fost schimbat în Stavronichita (σταυρός — cruce). Necunoscutul Castamonit a cedat locul împăratului Constant, iar mănăstirea Castamonitu a început să fie numită Constamonitu.
Este evident că, în schema generală a atribuirii denumirilor, se observă o tendință de a le corela cu familia imperială: întemeierea de către Constantin cel Mare, distrugerea în vremea lui Iulian, reconstrucția în timpul lui Teodosie I și al dinastiei sale. În mod firesc, o altă perioadă de distrugeri masive este asociată cu epoca iconoclasmului. Dezvoltarea monahismului în această regiune este atribuită episcopului Clement, care, potrivit tradiției, a venit aici din Ierusalim cu această misiune. Studierea istoriei caselor imperiale și a Constantinopolului din acea vreme arată că monarhii au întemeiat într-adevăr mai multe mănăstiri, însă în cea mai mare parte în capitala Bizanțului, și nu pe peninsula îndepărtată.
Alte legende, consemnate în cronici, se referă la avatonul Sfântului Munte. Conform tradiției, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Evanghelistul Ioan au ajuns pe Athos în urma unei furtuni puternice, care i-a forțat să acosteze la țărmurile sale. În ciuda credințelor păgâne ale localnicilor, Maica Domnului, minunându-se de frumusețea acestor locuri, L-a rugat pe Fiul Ei să-i dăruiască aceste ținuturi. Un glas din cer a vestit: „Fie ca acest pământ să fie destinul tău, raiul tău și liman de mântuire pentru toți cei ce caută mântuirea”. Din acel moment, Sfântul Munte este considerat Grădina Maicii Domnului — singura femeie căreia îi este îngăduit să fie aici.
Apariția primilor călugări
La sf. sec. al III-lea a apărut tendința de a se retrage din comunitățile organizate în regiuni pustii, tendință care s-a consolidat ulterior și a stat la baza dezvoltării vieții monahale.
Acest mod de viață, născut în sânul Bisericii în perioada formării ei, contravenea modelului de organizare socială existent, întrucât își concentra atenția asupra celui mai important aspect — mântuirea sufletului — respingând toți factorii secundari.
Singura valoare a existenței este sufletul, iar întreaga lume cu bunătățile ei nu are nicio importanță, deoarece orice valoare se pierde dacă sufletul, fără de preț, este rătăcit. Pe cel ce dorește să devină vrednic să stea înaintea lui Dumnezeu îl așteaptă o luptă grea cu ispitele lumii. După cum a vestit Hristos, în această luptă este necesar un control deosebit asupra propriilor dorințe și asupra modului în care acestea sunt împlinite. Cel ce dorește să urmeze calea lui Hristos, trebuie să se lepede de sine, să-Și ia crucea și să-L urmeze, pentru a dobândi bogăția cerească.
Aceste principii ale unei etici și moralități înalte au stat la temelia vieții primilor creștini care au dorit să trăiască în asceză și rigoare, lepădându-se de bunurile civilizației pământești și concentrându-se pe post și rugăciune.
În mij. sec. al III-lea, și într-o măsură și mai mare la în. sec. al IV-lea, când persecuțiile împotriva creștinilor s-au înăsprit, mulți dintre ei au fost nevoiți să părăsească orașele. Chiar și după încetarea persecuțiilor, numărul pustnicilor a continuat să crească. Retrăgându-se în zone greu accesibile și pustii, ei se condamnau în mod conștient la un alt fel de persecuție, devenind „mărturisitori ai conștiinței” în lupta împotriva demonilor și ispitelor. Viața însăși era pentru ei o luptă, iar lipsindu-se de această luptă, se lipseau și de speranța mântuirii.
Cu timpul, asceții căutau locuri din ce în ce mai îndepărtate, iar cu cât trăiau mai departe, cu atât trezeau mai mult respect și admirație. Primul adevărat monah-pustnic este considerat Antoniei cel Mare (251–356), a cărui viață a fost consemnată cu mare atenție și dragoste de Atanasie cel Mare. Trăind în pustie mai mult de 70 de ani, el a câștigat respectul conducătorilor și al oamenilor simpli și a devenit un model pentru asceții din Egipt și din alte țări ale Orientului Apropiat. Urmașii săi își asigurau singuri locuința, hrana, îmbrăcămintea și se aflau în permanentă rugăciune.
Acest mod de viață a fost contrapus organizării chinoviale, al cărei început i se datorează Sfântului Pahomie cel Mare (292–346) în Egiptul de Sus, acesta preluând controlul asupra tuturor aspectelor vieții călugărilor: cazare, îmbrăcăminte, hrană și muncă. Din acel moment și femeile puteau deveni monahii, deoarece viața în pustie nu era sigură pentru ele.
Cuviosul Macarie și Antonie Egipteanul au oferit pustnicilor o anumită formă de organizare, creând un sistem situat între stilul de viață ascetic și cel monahal. Toți călugării locuiau în chilii depărtate unii de alții, însă în fiecare astfel de comunitate exista un conducător – un presbiter. Centrul vieții acestor comunități era biserica, unde se adunau sâmbătă seara pentru priveghere și pentru slujba de dimineață, urmate de trapeza comună. Biserica era construită, de regulă, în centrul zonei locuite, la o răscruce care avea și rol de agoră (piață și loc de adunare). Aceste zone centrale cu agoră au primit denumirea de „lavră”; de aici, numele s-a răspândit și în alte comunități monahale, ajungând mai târziu și pe Sfântul Munte. Patru astfel de comunități au fost formate într-o regiune a Egiptului numită Skiti, iar unele comunități au apărut și în alte regiuni ale Egiptului, precum și în Palestina. În epoca timpurie, aceste comunități erau numite „schituri” din cauza amplasării lor geografice, și nu datorită asceților care locuiau în ele, așa cum credeau mulți cercetători.
În primele trei decenii ale secolului al IV-lea, acest sistem de organizare monahală și-a încheiat dezvoltarea. Câteva decenii mai târziu, datorită Sfântului Vasile cel Mare, a apărut un alt sistem de organizare. Vasile cel Mare, începându-și drumul spiritual în zonele pustii ale Pontului, a reușit să transfere acest mod de viață în centrele urbane, afirmând că omul este „o ființă domesticită și socială, nu singuratică și sălbatică” și că nimic nu se potrivește mai bine naturii noastre decât comunicarea. Astfel, el a întemeiat sistemul chinoviei, aplicat în organizarea mănăstirilor, instituțiilor filantropice, orfelinatelor și școlilor, însă nepotrivit pentru călugării pustnici.
Indiferent dacă monahul urmează una dintre cele patru forme de viață monahală sau una dintre variantele lor modificate, scopul principal rămâne unirea cu Dumnezeu.
Perioade necunoscute ale monahismului pe Athos
Monahismul s-a răspândit foarte rapid și dincolo de granițele Egiptului, în toate colțurile îndepărtate ale imperiului, pornind de pe coasta Mării Mediterane și ajungând mai târziu chiar și în Europa de Nord. Începând cu secolul al IV-lea, el era deja răspândit în Tracia, iar un secol mai târziu ajunsese în Epir. Este de neconceput ca regiunea Macedoniei, situată între aceste zone, să fi rămas neatinsă.
Este foarte probabil ca monahismul în Macedonia să fi apărut tot în secolul al IV-lea. Odată cu începutul marilor persecuții ale lui Maximian, în anul 303, trei femei din Salonic, urmând legea lui Dumnezeu, și-au părăsit patria, familia și averile din dragoste pentru Dumnezeu, dorind alte bunuri – cele cerești. Deși au fost prinse și au primit moarte martirică, ar fi greșit să credem că acesta a fost singurul caz de renunțare la cele lumești sau că toți călugării au fost prinși și executați. Muntele spre care s-au retras aceste femei și alți creștini este, cel mai probabil, Hortiatis, aflat în apropierea orașului Salonic.
Athosul, învecinat cu centre creștine importante precum Salonic, Filippi, Amfipolis și Apollonia, trebuie să fi primit credința creștină destul de devreme, iar locuitorii săi, în mare parte, să fi fost deja creștini în sec. al IV-lea. Vârfurile și pantele Athosului se potriveau în mod ideal pentru asceți. Absența menționării monahismului pe Athos în această perioadă poate fi explicată prin caracterul său deosebit de retragere și modestie. Perioada vieții spirituale a Greciei dintre anii 400 și 800 rămâne puțin documentată în sursele scrise.
Despre etapa timpurie a dezvoltării monahismului pe Sfântul Munte mărturisește o frază din sigiliul lui Leon cel Înțelept despre așa-numiții „bătrânii vechii catedre”. Se pare că nu este vorba despre simpli monahi, ci despre bătrâni în sensul de consilieri superiori, care făceau parte din consiliul catedrei. Mențiuni despre stareții Athosului apar și în Tipiconul împăratului Tzimiskes, unde se spune că mirenii pot păși pe pământul Athosului doar în cazul unei invazii a cuceritorilor străini și „cu acordul general al bătrânilor”. În Tipiconul lui Monomah este menționată de asemenea „decizia comună a bătrânilor”.
Termenul „veche” înseamnă că perioada de înflorire a acestei forme de organizare aparține unui trecut îndepărtat și poate fi situată cu 200 sau 300 de ani înainte de redactarea acestui document, adică în secolul al IX-lea.
Pustiul Athosului
Rămâne până astăzi neclar în ce mod au fost părăsite și au dispărut vechile orașe de pe teritoriul Athosului. Opinia unor cercetători potrivit căreia acest lucru s-ar fi petrecut în sec. al V-lea, din cauza incursiunilor slave, pare puțin probabilă, deoarece cercetările recente datează invazia slavilor în Macedonia în sec. al VII-lea. Totuși, nu există nicio mărturie despre astfel de invazii în peninsula Halkidiki.
Cea mai plauzibilă rămâne teoria unui atac al piraților în sec. al VII-lea asupra acestor teritorii, atac ce i-a constrâns pe mireni să-și părăsească orașele. Călugării, însă, nu reprezentau un interes deosebit pentru atacatori, deoarece trăiau izolați în chilii și colibe aflate separat unele de altele. Când la presiunile exterioare s-a adăugat și amenințarea venită chiar din interiorul imperiului, în perioada iconoclasmului, iar Catedra Bătrânilor a fost desființată, Athosul s-a depopulat aproape complet, locuitorii săi devenind în principal călugări.
Formarea monahismului
Istoricul Genesius menționează în lucrarea sa că, în anul 843, la sinod erau prezenți reprezentanți ai Muntelui Sfânt. Tot în această perioadă apar pe Athos două personalități binecunoscute și profund respectate: Petru Athonitul și Eftimie cel Nou. Opera lui Nicolae Athonitul, scrisă în sec. al X-lea, constituie o sursă istorică scrisă care amintește de prezența lui Petru Athonitul pe Muntele Sfânt. Petru a slujit în armata imperială și a fost capturat de arabi. După eliberarea sa minunată, prin mijlocirea sfântului Simeon și la porunca sfântului Nicolae, el a plecat la Roma, unde a primit tunderea în monahism. Revenind din Roma spre patria sa, prin voința divină Petru a ajuns pe Athos, unde a trăit următorii 53 de ani, până când s-a săvârșit în peștera sa. Toată această perioadă s-a hrănit cu rădăcini și ierburi, iar barba îi ajunsese până la picioare, asemenea sfântului Onufrie. În toți acești ani nu a întâlnit pe nimeni; abia în al 53-lea an a întâlnit un vânător, pe care l-a influențat atât de profund prin exemplul său, încât și acesta a dorit viață în pustie. Întorcându-se după un an, însoțit de doi monahi, vânătorul l-a găsit pe bătrân mutat la Domnul. Moaștele sale au fost așezate în mănăstirea Climent, pe locul actualei mănăstiri Iviron.
Viața lui Petru Athonitul, întocmită în sec. al XIV-lea de Grigorie Palama, descrie minunile săvârșite de sfânt în Tracia.
Faptul că Petru a fost luat prizonier de arabi permite datarea sosirii și viețuirii sale pe Athos în perioada 780–833.
Viața lui Eftimie cel Nou a fost consemnată de ucenicul său, Vasile al Salonicului. Născut în Asia Mică în 824, la vârsta de 18 ani ajunge la mănăstirea de pe Muntele Olimp, iar după alți 18 ani, în 859, se stabilește pe Athos. Numele său este strâns legat de cel al monahului armean Iosif, cu care, timp de 40 de zile, au trăit în patru labe, hrănindu-se cu iarbă, și au făgăduit să petreacă trei ani într-o singură peșteră. După un an, Iosif a fost nevoit să-și întrerupă făgăduința. Când Eftimie, după încă doi ani, a ieșit din peșteră, a văzut că în jurul ei se adunase o mulțime de monahi. Astfel, în 862, el a adunat în jurul său adepți inspirați de exemplul său. Nu este vorba despre întemeierea unei lavre, dar cu siguranță s-a format o comunitate duhovnicească. Un an mai târziu, Eftimie a trebuit să se întoarcă pe Olimp. De-a lungul vieții, a fost nevoit în repetate rânduri să părăsească Athosul și apoi să revină în aceste locuri sfinte. În total, a trăit aici doar aproximativ 6 ani, însă a jucat un rol important în răspândirea monahismului nu doar pe peninsulă, ci în întreaga Macedonie.
Acest fapt, că doi astfel de asceți cinstiți au venit pe Athos din îndepărtare, nu înseamnă că monahismul a fost adus aici din exterior. Este evident că, dacă monahismul nu ar fi înflorit deja pe aceste locuri, ele nu ar fi fost cunoscute în afara Muntelui Sfânt.
Există mărturii despre sosirea călugărilor din Palestina pe Muntele Sfânt în sec. al VII-lea, din cauza persecuțiilor arabe. Totuși, cea mai plauzibilă pare versiunea potrivit căreia monahismul s-a răspândit aici odată cu venirea călugărilor ce fugeau de persecuțiile iconoclaste. Cu toate acestea, este greu de crezut că primii călugări ar fi apărut aici abia în sec. al VII-lea. Este evident că deja în sec. al V-lea peninsula era locuită de anumiți călugări, iar în sec. VII și IX s-au produs perioade de decădere, cauzate de invaziile piraților și iconoclaștilor.
După încheierea perioadei iconoclasmului, călugării au început din nou să se organizeze în mici comunități. În anul 865, când Eftimie a venit pe Athos pentru a treia oară, aici se aflau atâția călugări, încât îți puteai imagina populația unui oraș întreg. După modelul vechilor monahi ai Pustiei Schetia din Egipt, așezările monahale apar în primul rând la hotarul cu zonele locuite de mireni, retrăgându-se abia apoi în interiorul peninsulei. Organizarea comunității lui Eftimie amintește de o lavră, deoarece chiliile ei se aflau aproape una de alta, doar două fiind mai îndepărtate — cea a lui Eftimie și cea a lui Onufrie.
Ucenicul lui Eftimie — Ioan Colov (cel pitic), după ce s-a retras de pe Athos, a întemeiat chinovia Sfântului Ioan Înaintemergătorul la Siderokavsia. Această chinovie este menționată pentru prima dată într-un decret al lui Vasile I din anul 883. Odată cu emiterea acestui decret, mănăstirea lui Colov primește automat statutul de mănăstire imperială. Averile mănăstirii au sporit, iar în scurt timp aceasta a înglobat alte patru mănăstiri, extinzându-și domeniile și pe teritoriul Athosului. În hrisovul lui Roman Lecapenos din anul 934 se spune, cu exagerare, că mănăstirea ar fi cuprins cea mai mare parte a peninsulei.
Trebuie menționat că toate mănăstirile aflate pe porțiunea dintre Siderokavsia și Athos au fost treptat incluse în pământurile Sfântului Munte. Athosul a dobândit o influență atât de mare, încât toate așezămintele monahale apărute în vecinătate i se supuneau.
Este, de asemenea, evident că perioada de înflorire a monahismului pe Athos coincide cu perioada de apogeu a dinastiei macedonene. Sfântul Munte reflectă slava spirituală și religioasă a Bizanțului în anii domniei acestei case imperiale.
