Stăpânirea turcească

Perioada instaurării dominației otomane

În memoria Athosului se păstrează amintirile despre raidurile piraților turci, care au început cu mult timp în urmă. Turcii otomani apar pe Sfântul Munte însă abia în sec. al XIII-lea. Căile de comunicație și cele mai avantajoase trasee le erau cunoscute de la soldații turci mercenari care slujeau în armata bizantină. În sec. al XIV-lea, atacurile turcilor devin mult mai frecvente. Detașamentul catalan, angajat de bizantini pentru a lupta împotriva turcilor, adesea, în loc să lupte, încheia alianțe cu aceștia pentru a jefui împreună așezările grecești. Incursiunile piraților turci sunt menționate în izvoare în anii 1305 și 1306, iar deja în anul următor catalanii, uniți cu turcii, jefuiesc satele peninsulei Halkidiki și mănăstirile athonite.

În anul 1325, un număr mare de călugări a fost nevoit să părăsească peninsula din cauza pirateriei neîntrerupte. Athosul a fost părăsit și de Grigorie Sinaitul împreună cu ucenicii săi, precum și de Grigorie Palama, stabilit la Salonic împreună cu discipolii săi. În 1340, Athosul este părăsit și de Atanasie; din cauza unui nou val de atacuri, acesta se retrage în Meteora, unde întemeiază Mănăstirea Schimbării la Față.

Trebuie menționat că întemeierea acestei mănăstiri a fost primul caz de ridicare a unei așezări monahale pe stâncile Meteorelor, probabil determinat de preocupările privind siguranța călugărilor în condiții mai favorabile.

În 1383, turcilor le-a reușit cucerirea orașului grec Serres, iar apoi, după un lung asediu, și a Salonicului. Tot atunci, în 1383, a capitulat și Athosul. În următorii patruzeci de ani, puterea în imperiu trecea de la un conducător la altul. În 1423, Andronic Paleologul a fost nevoit să predea orașul Salonic venețienilor, iar el însuși s-a retras pe Athos, unde a luat schima monahală și a murit sub numele de Acachie. Odată cu căderea Constantinopolului în 1453, stăpânirea turcilor s-a consolidat în tot Imperiul Bizantin.

Sfântul Athos în timpul dominației otomane

Athosul s-a supus cuceritorilor în anul 1424. Schimbări mari în sistemul de administrare a peninsulei devin vizibile aproape imediat, deoarece deja în 1428 un document privind unirea a două mănăstiri (Alipiu și Cutlumuș) este semnat doar de patriarh, nu de împărat.

Este remarcabil că turcii nu au trimis pe Athos nicio armată și nu au înființat acolo niciun organ administrativ, deoarece athoniții, datorită modului lor de viață, erau un popor pașnic și nu reprezentau nicio amenințare pentru noua putere; în plus, ei respectau noile legi și rânduieli care le fuseseră impuse. Poate că tocmai datorită acestui fapt s-a reușit evitarea unei catastrofe globale pe Sfântul Munte, deoarece, în mod obișnuit, armata otomană efectua incursiuni nimicitoare, provocând distrugeri pe scară largă, arzând casele și forțând populația pașnică să părăsească teritoriile cucerite. Exemplul Athosului a arătat, mult mai clar decât oricare alt teritoriu ocupat, că Imperiul Otoman era un mecanism uriaș de colectare a taxelor și de extragere a resurselor. Anumiți cercetători au afirmat că turcii ar fi continuat lucrarea împăraților bizantini și ar fi oferit ocrotire Sfântului Munte, însă în realitate noul stat și conducătorii săi nu numai că nu puteau oferi nimic mănăstirilor, dar nici măcar nu le puteau asigura protecția elementară. Athosul era considerat o sursă inepuizabilă de biruri, din care se puteau extrage bunuri materiale prin orice mijloc, legal sau ilegal.

O astfel de atitudine se explică prin apartenența religioasă a cuceritorilor, care mărturiseau islamul, potrivit căruia lumea este împărțită în musulmani și necredincioși, aceștia din urmă reprezentând tot răul lumii și trebuind, prin urmare, să fie distruși de forțele binelui. Cu rare excepții, salvarea era acordată doar în cazul în care necredincioșii se supuneau voinței sultanului sau își schimbau credința. În acest caz, cei care supraviețuiau deveneau unelte ale muncii, aducând în mod constant profit.

Semnul supunerii era plata la timp a tuturor dărilor și a impozitului pe cap de locuitor, pentru ca acest cap să poată rămâne pe umeri. Limitarea activității economice și sociale a populației era asigurată prin izolarea și strămutarea locuitorilor în cele mai îndepărtate și nefavorabile regiuni. Cu toate acestea, viața religioasă a populației locale îi interesa puțin pe turci. În ciuda încercărilor de islamizare a grecilor, procesul invers — atragerea la creștinism — era pedepsit cu moartea. Creștinismul nu era interzis oficial, însă manifestarea deschisă a credinței era nedorită; obiectele legate de credința în Hristos, de asemenea, nu trebuiau să apară sau să fie folosite în mod public. Era interzisă tragerea clopotelor și construirea de biserici noi. Cele mai importante și mai impunătoare biserici au fost confiscate și transformate în moschee, iar restaurarea bisericilor vechi era permisă doar cu o autorizație specială a sultanului, obținută cu mare dificultate și contra unor sume considerabile.

Odată cu finalizarea împărțirii administrative a noilor teritorii ale Imperiului Otoman, Athosul intră sub jurisdicția Ierissosului, fosta capitală bizantină a provinciei. Armata turcă s-a stabilit în fortăreața orașului și de acolo supraveghea respectarea ordinii. Guvernatorul Salonicului — pașa sau bei — intervenea din ce în ce mai mult în treburile interne ale Sfântului Munte, fără să ofere ceva în schimb, strângând tot mai tare cureaua fiscală. Trebuie menționat că până în sec. al XVIII-lea Athosul, sărăcit, prezenta puțin interes pentru turci, deoarece, în afară de taxe, nu putea aduce imperiului alte venituri semnificative. Odată cu refacerea mănăstirilor situația se schimbă considerabil și pe Sfântul Munte sunt instalați trei reprezentanți ai autorităților locale.

Când sultanul și-a organizat armata personală de ieniceri la Constantinopol în 1525, ca semn al bunăvoinței sale, a dăruit teritoriul Athosului soldaților. Călugării sperau că astfel vor beneficia de protecție și că nesfârșitele raiduri asupra peninsulei se vor opri; în plus, aceasta le oferea posibilitatea de a comunica direct cu Constantinopolul. Apelând la conducătorul armatei, athoniții puteau transmite o cerere sultanului — desigur, nu gratuit, ci însoțită de daruri și ofrande bogate.

Guvernatorul Athosului — aga — se afla inițial la Salonic, iar apoi a fost mutat în Karyes, lucru primit cu puțină bucurie de athoniți, deoarece prezența pe Athos a unui comandant militar de altă credință contravenea tradițiilor locului. În arhiva Mănăstirii Sfântul Pavel se păstrează un document din 1575 în care se spune: „Pe Sfântul Munte locuiește un aga turc cu 40 de oameni înarmați, care a ucis pe mulți.” Măsurile dure ale noii autorități au fost provocate de agitațiile populației grecești, care, deși nu s-au transformat într-o revoltă, au creat multă neliniște otomanilor. Mii de oameni au fost executați pe întreg teritoriul Greciei — atât pe insule, cât și pe partea continentală, la Salonic și pe însuși Athos. Într-un alt document din sec. al XVII-lea apare următoarea mențiune: „În acest loc (Karyes) locuiește un aga cu doi sau trei turci pentru a-i proteja pe călugări de pretențiile altor turci sau de incursiunile navelor străine. Aga servește timp de doi ani. Pentru întreținerea lui călugării plătesc dări anuale. În ziua sărbătorii el vizitează mănăstirile și adună daruri bogate, proporționale cu bunurile fiecărei mănăstiri.”

Desigur, aga, însoțit de un secretar și câțiva slujitori, cu greu putea să protejeze întreaga peninsulă, iar sarcina de a limita abuzurile altor funcționari o îndeplinea destul de prost. În realitate, aga se înțelegea adesea cu pirații și tâlharii, asigurându-și partea din prada obținută. Un asemenea loc de slujire, avantajos din toate punctele de vedere, nu era ușor de părăsit, iar aga încerca să-și prelungească mandatul. Pe lângă salariul anual de 2500 kuruși, mănăstirile și schiturile erau obligate să-l invite la sărbătorile lor și să-i ofere daruri bogate. Aga pleca de la astfel de praznice cu saci plini de monede. Fiecare pas al călugărilor pe Sfântul Munte trebuia însoțit de o contribuție bănească.

În 1769 athoniții au încercat să limiteze puterea agăi, întocmind un document care enumera toate atribuțiile acestuia. Acest lucru a devenit posibil deoarece imperiul se apropia treptat de apusul său, iar guvernatorul Salonicului intervenea tot mai activ în treburile Sfântului Munte. Se știe că locuința agăi se afla în Karyes, în piață. Subsolul casei servea drept închisoare pentru cei suspectați sau pentru călugării care încălcau ordinea. Etajul al doilea era ocupat de depozitul de arme, iar celelalte două etaje — de cazărmi și dormitoare.

Impozitarea în perioada stăpânirii turcești

Întregul pământ cucerit de Imperiul Otoman aparținea exclusiv sultanului turc. Deși, acesta putea dispune de el după bunul plac și îl putea dărui anumitor persoane, după moartea donatorului sau a noului proprietar, dreptul de posesie era pus sub semnul întrebării și era necesară obținerea unui nou document care să îl confirme. Conform organizării Imperiului Otoman, aceste terenuri puteau fi răscumpărate și de foștii lor proprietari. Aceeași soartă au avut-o și pământurile Athosului, care au fost expropriate de noile autorități.

Pe lângă lipsurile și neplăcerile pe care le-au îndurat în acea epocă, athoniții au fost împovărați de obligația de a plăti taxe enorme, precum: impozitul pe cap de locuitor, taxa pentru folosirea pământului, impozitul pe venit, taxe pentru agricultură, pentru ulei, stupi și animale.

Domnia sultanului Selim I (1512–1520) a devenit o perioadă cu adevărat înspăimântătoare, deoarece acest conducător a încercat să desființeze patriarhia, să transforme toate bisericile în moschee și să-i facă pe toți creștinii musulmani, pedepsindu-i cu moartea pe cei care refuzau să-și schimbe credința. Patriarhia de Constantinopol a fost salvată de faptul că orașul fusese predat pașnic turcilor, iar legea sacră otomană interzice uciderea celor care se predau fără luptă. Suleiman Cel Mare a arătat mai multă înțelegere, iar în 1537 a emis un decret prin care creștinii puteau să-și mărturisească religia fără teama pentru viața lor. Sultanul Selim al II-lea a fost însă mai puțin binevoitor și a expropriat din nou pământurile mănăstirilor, pe care călugării le răscumpăraseră deja o dată. Unele mănăstiri au căutat sprijin la conducători străini, altele au strâns donații de la populația simplă; majoritatea însă au fost nevoite să apeleze la împrumuturi de la cămătari evrei.

Athoniții s-au adresat sultanului, afirmând că își vor vinde ultimele proprietăți străinilor pentru a-și plăti datoriile, după care vor părăsi locurile, ceea ce ar duce la pustiirea lor, dacă sultanul nu va accepta să le acorde dreptul de proprietate și dreptul de utilizare a teritoriului în schimbul unei contribuții anuale de 70 000. Pentru semnarea acordului corespunzător, la Constantinopol au sosit reprezentanți ai Athosului, conduși de bătrânul Anania. Fără îndoială, athoniții au fost nevoiți să mituiască numeroși funcționari pentru a susține acest decret, însă astfel se eliberau de pericolul de a-și pierde pământurile pentru a treia oară.

Pentru a facilita colectarea taxelor, această responsabilitate a fost încredințată Marii Lavre, iar persoana însărcinată era nazîrul — fostul prot al Sfântului Munte și, ulterior, principalul supraveghetor. Împreună cu parlamentul, el distribuia obligațiile fiscale între mănăstiri și colecta dările.

Pirații din Marea Mediterană

Ca și în alte părți ale Mării Mediterane, pe Athos pirateria era practicată de aproape toate naționalitățile care populau regiunea. Turcii, venețienii, spaniolii, iar din sec. al XVIII-lea și grecii înșiși se alăturau piraților. Informații despre astfel de incursiuni se găsesc în diverse surse scrise și documente — atât private, cât și oficiale. În unele cazuri, asemenea însemnări au fost făcute de mână, peste textul tipărit al unor cărți, lucru deosebit de interesant, deoarece transmite cel mai fidel trăirile celui care le-a notat. Cel mai mult au avut de suferit țărmurile Greciei, deoarece cea mai mare parte a populației era neînarmată și neorganizată.

În anul 1533 a avut de suferit mănăstirea Esfigmenu. Există o însemnare datată în acel an, în care se vorbește despre pagubele provocate mănăstirii, despre jefuirea bibliotecii monahale, precum și despre capturarea a nouă călugări. Mănăstirea Esfigmenu nu a fost un caz izolat pe Sfântul Munte, întrucât autoritățile turce nu depuneau eforturi deosebite pentru protejarea așezămintelor. În consecință, călugării au fost nevoiți să își ia apărarea în propriile mâini, ocupându-se de întărirea zidurilor și a turnurilor de veghe. Lipsa populației pe Athos și capturarea multor monahi ușurau, de asemenea, acțiunile piraților. În sec. al XVI-lea a început o amplă construcție de fortificații. Turnurile mănăstirilor au început să fie dotate cu arme. Această epocă a rămas pentru totdeauna în istoria Sfântului Munte, deoarece multe icoane păstrează urmele săbiilor piraților, iar frescele redau scene ale luptei călugărilor cu invadatorii și jefuitorii.

Printre altele, există reprezentări ale Sfântului Varvar din Lucania, fost pirat, care a primit pe neașteptate luminarea și a rămas în mănăstire ca monah, după ce complicii săi au fugit.

Oricât ar părea de surprinzător, proporția distrugerilor și pierderilor provocate direct de pirați era foarte mică, deoarece athoniții plăteau sume considerabile propriilor „apărători” — turcilor. Zvonurile despre apropierea trupelor turce îi înspăimântau pe viețuitorii Sfântului Munte, deși asemenea vești ar fi trebuit să aducă ușurare. Această teamă era provocată de faptul că soldații turci, în număr de la 12 la 80 de oameni, aflați pe peninsulă, se hrăneau pe seama mănăstirilor și le jefuiau în același timp. De aceea, aflând despre apropierea armatei, călugării se grăbeau să îi întâlnească la granița teritoriului lor și să se răscumpere cu daruri bogate.

În anul 1638 un grup de soldați a pătruns pe Athos, a jefuit mănăstirile și a ucis un număr mare de călugări. Acest eveniment a avut loc în perioada tensionată a conflictelor dintre romano-catolici și protestanți. Catolicii au ajuns chiar și pe Sfântul Munte, unde au încercat să îi atragă pe ortodocși la credința lor. Doi ani mai târziu, asupra Athosului s-a impus o amendă în valoare de șapte mii de piaștri.

O sută de ani mai târziu, în 1736, turcii au jefuit tezaurul Marii Lavre și i-au luat ostatici pe supraveghetorul și pe administratorii mănăstirii. Bătrânul Teodosie a reușit, prin daruri și rugăminți, să restabilească situația. Câțiva ani mai târziu, din cauza simpatiilor mitropolitului Anastasie al Sofiei față de poporul rus, asupra Athosului se impune o nouă amendă, de această dată în valoare de 40 de saci cu monede, fiecare conținând 500 de kuruși turcești. Au urmat și alte taxe, iar la sf. sec. al XVIII-lea Sfântul Munte trebuia să plătească anual suma de 60 000 de kuruși. Pentru lupta împotriva pirateriei, cu puțin timp înainte de revolta greacă, Athosul a plătit turcilor 80 000 de kuruși.

Opoziția față de turci

Ajutorul patriarhilor

Prima și principala forță în lupta Athosului pentru supraviețuire în aceste vremuri grele a fost grija Patriarhului Oikumenei. Acum, când nu mai exista un împărat al Bizanțului, iar pe tron ședea sultanul — puțin interesat de dezvoltarea monahismului și de soarta călugărilor — singura speranță a athoniților era patriarhia: întrucât ea însăși trecea printr-o perioadă dificilă, Athosul apărea ca un centru și o flacără nestinsă a Ortodoxiei, o lumină pe care trebuia să o sprijine și să nu o lase să se stingă.

Odată cu consolidarea legăturilor dintre Sfântul Munte Athos și patriarhie, se observă și o intensificare a influenței acesteia din urmă asupra treburilor interne ale Sfântului Munte. Această influență se manifestă chiar și în cele mai neînsemnate chestiuni, lucru care, în alte împrejurări, ar fi provocat, fără îndoială, nemulțumirea athoniților. Există o serie de documente din acea perioadă, trimise de patriarhie către Athos, care confirmă amploarea interesului și a implicării. Mulți patriarhi aveau un interes personal în a ajuta Sfântul Munte, deoarece proveneau ei înșiși din rândul monahilor sau, părăsind tronul, se retrăgeau pe această peninsulă îndepărtată:

• Ghenadie al II-lea — primul patriarh după căderea Constantinopolului — părăsindu-și funcția, a venit pe Sfântul Munte și s-a stabilit la Vatoped.
• Nifon al II-lea a fost el însuși athonit și a slujit în mănăstirile Vatoped, Pantocrator, Marea Lavră și Dionisiu.
• Patriarhul Antim, în anul 1623, a venit pe Athos, unde a trăit până la moarte în Marea Lavră. Cu propriile sale mijloace a construit o clădire nouă, în care se adunau locuitorii chiliilor și colibelor, precum și noii călugări.
• Dionisie Vardala, provenind dintr-o familie bogată de bancheri, a acordat și el ajutor Marii Lavre din propriile resurse. El a răscumpărat multe dintre comorile mănăstirii aflate în posesia evreilor din Salonic, a construit un turn, o capelă și chilii, precum și a efectuat reparații la clădirile mănăstirii și schiturilor. Sprijin a oferit și mănăstirii Iviron.
• Dionisie Muselim a dăruit aceleiași mănăstiri biblioteca sa.

Ajutorul conducătorilor

În perioada în care nu exista sprijin din partea conducătorului local, acest rol a fost preluat de monarhii din nord. Serbia, Iviria, Țara Românească, Moldova și Rusia nu au lăsat niciodată Athosul fără ajutorul lor. Începând cu sec. al XVII-lea, mănăstirile au început să primească în posesia lor metoace — terenuri aflate în afara Greciei. Un astfel de tip de proprietate aducea venituri care susțineau existența mănăstirilor. Este de remarcat faptul că zvonurile, conform cărora sultanul Selim I ar fi sprijinit mănăstirea Xiropotamu, sunt o născocire, întrucât sultanii turci nu și-au arătat niciodată îngrijorarea față de soarta mănăstirilor.

Această perioadă este surprinsă în numeroase inscripții de mulțumire sculptate în piatră în toate mănăstirile Athosului. Se creează impresia că monahii nu au vrut să piardă niciun nume al binefăcătorilor lor și nicio donație. Această atenție la detalii se datorează atât dorinței conducătorilor de a-și lăsa veșnic numele în istorie, cât și dorinței călugărilor de a da un exemplu și de a atrage noi donații. Deoarece majoritatea acestor inscripții de pe clădiri datează din această perioadă, poate părea că edificiile au fost construite cu ajutorul menționat, deși multe dintre ele sunt datate încă din perioada bizantină, când împărații nu aveau obiceiul de a-și înscrie numele pe fiecare clădire ridicată. De asemenea, în timpul Imperiului Bizantin, ajutorul conducătorilor era adesea oferit întregului Athos, și nu unei singure mănăstiri, sub forma unei subvenții anuale, care apoi era repartizată mănăstirilor în funcție de numărul de călugări și de alți factori.

Devotamentul poporului ortodox

Unul dintre cele mai binecuvântate și fericite evenimente din viața creștinilor aflați sub jugul turcesc era întâlnirea cu monahii athoniți. Reprezentanți ai unei mănăstiri, însoțiți de alți călugări, porneau la drum, luând cu ei părticele din Cinstitul Lemn al Crucii, sfinte moaște și icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. Strângerea de donații nu era singurul scop al acestor misiuni. Scopul principal era menținerea legăturii dintre poporul simplu și reprezentanții centrului creștinismului de pe teritoriul grecesc. Deoarece oamenilor le era dificil să ajungă în pelerinaj pe Sfântul Munte, Athosul venea el însuși la ușa lor. Donațiile mici erau o contribuție modestă, însă oamenii aveau posibilitatea de a primi binecuvântare, de a se închina la sfintele moaște și de a cere ajutorul unei icoane făcătoare de minuni.

Cu donațiile adunate, athoniții puteau continua lupta pentru supraviețuirea mănăstirilor, iar aceste sume modeste, cumulate, i-au ajutat de multe ori în situații grele, când trebuiau plătite noi biruri sau când era nevoie să răscumpere călugări luați prizonieri. Unii pelerini, ajungând o dată pe Sfântul Munte, rămâneau acolo pentru totdeauna, intrând în monahism. Unii donau mănăstirii pământurile pe care le dețineau, iar alții comandau icoane.

Donarea de pământuri în favoarea Sfântului Munte era deosebit de răspândită în regiunile din apropierea Athosului, pe peninsula Halkidiki. În timp, călugării au reușit să răscumpere de la turci și alte terenuri.

Înflorirea și declinul mănăstirilor din Sfântul Munte

Perioada care a urmat invaziei și cuceririi Greciei se caracterizează printr-un declin general și distrugeri. O îmbunătățire relativă a situației a fost posibilă datorită diminuării tiraniei, ca urmare a politicii interne a lui Suleiman Magnificul, precum și datorită sprijinului conducătorilor țărilor de pe țărmurile Dunării. Deși ridicarea de noi clădiri pe Sfântul Munte era interzisă, datorită unei lacune în lege, care permitea restaurarea construcțiilor vechi, și datorită generoaselor mite oferite funcționarilor turci, în această perioadă au fost construite multe biserici ce reprezintă exemple remarcabile ale arhitecturii postbizantine.

Această perioadă a durat aproximativ 80 de ani, până în 1580, când a început un nou declin, mult mai sever decât precedentul, deoarece era legat de lipsa populației din mănăstiri. Acest declin a durat la rândul său aproximativ 80 de ani și s-a încheiat în 1661, prin dizolvarea remarcabilă a Marii Lavre. Deceniile care au urmat, datorită grijii patriarhilor și a altor înalți ierarhi, au fost din nou caracterizate de o perioadă de renaștere, care a continuat până la răscoala grecilor. Chiar și cumplitul cutremur din 1765, nu a reușit să oprească renașterea athonită.

Populația Athosului

Scăderea populației Sfântului Munte după cucerirea turcească a fost inevitabilă, la fel ca și sărăcia care s-a abătut asupra Athosului ulterior. În perioada celei mai mari înfloriri, în sec. al XI-lea, pe peninsulă se aflau până la 6000 de călugări. Este destul de dificil să fie evaluată dimensiunea populației în timpul stăpânirii otomane, deoarece, pe fundalul declinului general, lipseau înregistrările corespunzătoare în arhive. Impozitul pe cap de locuitor, plătit de athoniți turcilor, permite formularea unor estimări care indică aproximativ 3000 de călugări ce locuiau atunci pe Athos. Desigur, această cifră este rotunjită, iar dacă presupunem că turcilor nu le era convenabil să rotunjească în minus, populația Athosului în jurul anului 1387 era ceva mai mică de 3000 de persoane. Se știe că, în anumite perioade, această cifră scădea considerabil, în timp ce impozitul rămânea neschimbat. Faptul că impozitul nu creștea arată că numărul, în orice caz, nu sporea. Recensământul din 1808 numără 2395 de călugări.

Este firesc că, odată cu plecarea masivă a populației grecești din teritoriile ocupate de turci, s-a redus și numărul monahilor. Mulți dintre ei s-au stabilit în țările aflate sub control venețian, pe malurile Dunării și în Rusia. O adevărată catastrofă demografică lovește Athosul la sf. sec. al XV-lea, când populația Sfântului Munte nu depășea 700–800 de călugări.

Tocmai în această perioadă se observă pe Athos un aflux al populației slave. Cei 13 proți ai epocii își pun semnăturile cu alfabet chirilic. Reprezentanții mănăstirilor slave (Sfântul Pantelimon, Zografu și Hilandar) par, după toate aparențele, vorbitori de greacă, deoarece semnează documentele în limba greacă. Fenomenul coexistenței diferitelor naționalități și culturi poate fi urmărit în documentele mănăstirii Hilandar, care a fost un exemplu strălucit de mănăstire „bilingvă” pe Sfântul Munte. Reprezentanții acestei obști erau aleși pe rând atât dintre greci, cât și dintre sârbi. În ciuda consolidării prezenței slave, trebuie menționat că marea majoritate a călugărilor din toate mănăstirile erau greci. Numirea slavilor în funcții de conducere avea o justificare serioasă — în acest fel Athosul întărea legăturile cu Țara Românească și Moldova, unde limba oficială a Bisericii era slavona. Trebuie subliniat că semnăturile slave apar simultan cu apariția donațiilor venite din nord, iar numărul lor crește proporțional cu ajutorul acordat. Sprijinul voievozilor din Țara Românească nu se limita la fonduri bănești, ci includea și oameni, dintre care mulți rămâneau să trăiască în mănăstiri. În consecință, reprezentanții mănăstirilor care semnau documente în limba slavă puteau să nu fie neapărat slavi, ci chiar valahi.

Viața chinovială (de obște), statornicită din vechime în mănăstirile de pe Athos, îi determina pe călugării străini să se retragă în chilii și colibe, deoarece aceștia urmau idioritmia (viața de sine stătătoare). Când grecii s-au confruntat cu dificultăți în menținerea rânduielii de obște, iar mulți dintre ei au devenit pustnici sau au început să trăiască în idioritmie chiar pe teritoriul mănăstirii, mulți călugări din alte țări s-au stabilit, cu bucurie, în mănăstiri.

La începutul sec. al XVII-lea, populația slavă de pe Athos a scăzut considerabil, iar noile valuri de monahi slavi au apărut abia după o perioadă lungă de timp. La în. sec. al XIX-lea, niciun reprezentant al mănăstirilor „slave” nu își mai semna numele cu caractere chirilice.

În a doua jumătate a sec. al XVI-lea, pe Sfântul Munte se observă o creștere semnificativă a populației, legată de îmbunătățirea generală a situației de pe Athos. În acea perioadă, în mănăstirea Grigoriu locuiau, de exemplu, 41 de călugări, iar în Esfigmenu — 51. Dacă admitem că aceste cifre sunt medii, atunci populația întregului Athos ar fi fost de aproximativ 1500 de persoane. Scăderea ulterioară a adus cu sine o adevărată catastrofă demografică, când în Marea Lavră locuiau doar 5 sau 6 monahi.

Câte mănăstiri sunt pe Athos

Odată cu dezvoltarea monahismului pe Sfântul Munte, au putut fi observate atât formarea marilor mănăstiri, cât și apariția unor obști mai mici, care de regulă se alăturau celor mai mari, precum și a chiliilor și colibelor organizate în schituri sau existente de sine stătător.

În anul 1393 sunt menționate 25 de mănăstiri mari, rămase dintr-un număr mult mai impresionant de obști, dispărute în urma desființării sau a contopirii cu alte mănăstiri. Câteva decenii mai târziu pe Athos vor rămâne doar 20 de mănăstiri, care vor domina întreaga peninsulă. Acest număr va rămâne neschimbat, iar întreaga regiune a Athosului va trece în stăpânirea lor, deoarece nicio altă persoană sau instituție nu avea drept de proprietate pe peninsulă.

Structura ierarhică a acestor 20 de obști se modifică, din când în când, și se fixează, în sec. al XIX-lea, în forma cunoscută până astăzi. În toate documentele, prioritatea semnăturii este acordată Marii Lavre, urmată de Vatoped, iar locul al treilea este ocupat, prin rotație, de Hilandar și Iviron. Organizarea internă a mănăstirilor diferă acum considerabil de tradițiile statornicite în Bizanț, deoarece viața de obște a fost înlocuită cu idioritmia (viața liberă). Este de remarcat faptul că acest mod de viață nu era un criteriu al decăderii sau o noutate, deoarece exista cu mult înaintea acestei perioade și era practicat în chilii și schituri. În plus, idioritmia facilita îndepărtarea monahilor de tot ceea ce este lumesc.

Primele mănăstiri care au fost nevoite să-și schimbe organizarea internă au fost cele mai mari — Marea Lavră și Vatoped. După câteva secole, în sec. XVII și XIX, tot mai multe mănăstiri vor începe să revină la rânduiala de obște.

Participarea Muntelui Athos la lupta pentru independența Greciei

În ciuda tuturor dificultăților prin care a trecut Athosul în timpul stăpânirii otomane, în sec. al XIX-lea datoria lui se afla sub control, toate terenurile pierdute au fost recâștigate și chiar sporite datorită donațiilor generoase, tipografia funcționa, iar o amplă activitate teologică era în plină desfășurare. Din mare păcate, la sfârșitul anului 1821, multe dintre aceste realizări au fost pierdute.

Sfântul Munte nu a fost niciodată despărțit de poporul ortodox și întotdeauna a simțit și a împărtășit durerea celor asupriți și nedreptățiți. Se știe că pe Athos nu se afla armată turcească, fapt care permitea grupurilor de rebeli greci să se ascundă acolo și să găsească rare momente de odihnă în siguranță.

În timpul războiului ruso-turc (1730–1740), Athosul i-a sprijinit cu mare entuziasm pe coreligionarii săi în lupta lor împotriva turcilor. Cuceritorii nu au ezitat să-și reamintească autoritatea asupra peninsulei și au jefuit Marea Lavră. Patriarhul Serafim al II-lea, alungat de turci pe Athos, a plecat în Rusia, fapt care a stârnit o mânie nemaivăzută îndreptată asupra Sfântului Munte.

La sfârșitul sec. al XVIII-lea mișcarea patriotică de pe Sfântul Munte devenea tot mai puternică, iar aici funcționau peste zece ateliere de armament care aprovizionau cu arme pe rebeli și îi sprijineau în toate felurile pe răsculații din Macedonia. În februarie 1821, pe Athos sosește un membru de seamă al societății revoluționare grecești „Filiki Eteria”, Emmanuil Papas. Scopul său, cel mai probabil, era organizarea unei revolte în Grecia de Nord. Moartea patriarhului Grigorie al V-lea a dat însă peste cap aceste planuri. La 16 aprilie a început strângerea de fonduri pentru sprijinirea revoluționarilor, iar în luna mai, la Protat, Emmanuil Papas a fost proclamat conducător al revoltei militare din întreaga Macedonie. Încercarea de lovitură de stat militară din această regiune era sortită eșecului din cauza lipsei unui număr suficient de luptători, însă turcii au fost nevoiți să consume multe forțe și timp pentru a-i combate pe greci, ceea ce i-a slăbit considerabil și a permis izbucnirea focarelor revoluționare în întreaga țară.

Începând cu luna noiembrie 1821, călugării au început să părăsească Sfântul Munte pentru a se salva de năvălitorii furioși și pentru a încerca să scoată din mănăstiri tot ce aveau mai de preț. Unii dintre ei au plecat cu corăbiile mănăstirilor, iar alții au fost salvați de nave venite din insule.

Toate comorile Athosului au fost atent inventariate și catalogate, apoi adunate laolaltă într-un Consiliu comun, pentru ca după încheierea luptelor să poată fi repuse la locul lor în mănăstiri.

În februarie 1822, trei mii de soldați turci au năvălit pe Sfântul Munte și au comis nelegiuiri nemaiauzite: au distrus tipografia, au jefuit puținele valori rămase și au ars manuscrise și cărți foarte prețioase. În anul 1824, pe Athos mai trăiau doar aproximativ 500 de călugări.

Turcii au părăsit Sfântul Munte la 13 aprilie 1830, iar din acel moment această zi este marcată pe Athos ca o mare sărbătoare.