Organizarea administrativă a Muntelui Athos

La începutul secolului al XIX-lea, existau două tipuri de așezări monahale pe Muntele Athos: colibe și chilii. O colibă reprezenta o locuință modestă pentru un singur ascet. Se considera că acestea trebuiau construite în locuri pustii, greu accesibile și neroditoare. Unele complexe de colibe s-au transformat, în timp, în lavre — așa cum s-a întâmplat în cazul lui Clement, Zygos și Kareia. La rândul lor, anumite chilii se puteau uni și transforma în mici mănăstiri, cu 5, 10 sau mai mulți călugări, care trăiau în obște după o regulă cenobitică, iar uneori chiar în mănăstiri mari și importante.

Faptul că sigiliul din anul 883, îi menționează pe călugări ca locuitori ai unor „colibe sărăcăcioase”, nu înseamnă neapărat că toate construcțiile acelei perioade erau neînsemnate și temporare. Se omite un aspect interesant: chiar în aceeași epocă este menționată o construcție din piatră, un fel de „staul” de piatră, probabil destinat „mielușeilor Domnului” ai mănăstirii Kolova (λιθομάνδρι), deși în mod normal chiliile din piatră nu ar fi trebuit să existe, deoarece ar fi fost necesar să se adauge și capele din piatră. Într-adevăr, athoniții l-au condamnat mai târziu pe Atanasie, printre altele, pentru faptul că ridica construcții din piatră. Însă, aceste condamnări nu vizau materialul din care erau construite, cât mai ales confortul exagerat al construcțiilor.

Așezămintele monahale de pe Muntele Athos au avut inițial un anumit tip de organizare centralizată, care, de-a lungul timpului, putea deveni mai puțin evidentă sau putea fi pusă sub semnul întrebării din cauza influențelor externe, dar care a existat mereu. Călugării, ca ascultători ai unei singure Biserici, aveau obligația de a participa la o liturghie comună o dată pe săptămână, la fel cum o făceau asceții din vechiul Schit, și de a contribui la organizarea marilor sărbători. Această necesitate crea condiții, care duceau inevitabil la o formă de organizare centralizată. Desigur, există mențiuni despre pustnici care trăiau izolați pentru perioade lungi de timp, luptându-se în singurătate cu ispitele, urmând exemplul Sfântului Antonie cel Mare. Acești călugări trăiau în afara sistemului de conducere, dar asemenea cazuri erau rare. Sfințenia și ascetismul lor extrem erau considerate o compensație pentru neparticiparea lor la liturghii și la taine. Totuși, este important de subliniat că niciun așezământ monahal nu era lipsit de organizare.

Organizarea era prezentă chiar din cele mai timpurii faze ale monahismului, în epoca Catedrei Stareților. Această formă de organizare este considerată o continuare a celei anterioare și a fost preluată și în faza de renaștere a monahismului. Reprezentanții Athosului la Sinodul din anul 843, trebuiau să fie aleși de o autoritate, care, la rândul ei, era reprezentată de așa-numitul „Protos”. Această caracteristică a organizării Athosului poate fi observată, în mod constant, în perioada cuprinsă între secolele IX și XVI.

Perioada Imperiului Bizantin

Sinodul Sfânt sau Chinotul

Organizația cunoscută sub numele de Chinot, menționată în tipiconul lui Tzimiskes, își are sediul în Karyes. Inițial, în acest loc a fost înființată Lavra, responsabilă de administrarea întregului Athos, dar ulterior, odată cu apariția altor organe de conducere, și-a limitat rolul la nivel local. Această lavră a fost numită Lavra din Karyes, Schitul din Karyes, Protaton sau Mijloc, deoarece era situată în „mijlocul” peninsulei.

La început, întreg teritoriul peninsulei Athos era considerat comun. Atanasie Athonitul a fost primul, care a ridicat problema împărțirii terenurilor și a obținut un hrisov imperial care îi conferea dreptul de proprietate asupra anumitor parcele. Ulterior, și alții i-au urmat exemplul. Astfel, procesul de transfer al terenurilor se realiza fie prin cumpărare de la Protos, fie de la proprietarul anterior, sau prin colonizarea de noi terenuri cu permisiunea Protosului. Chinotul Muntelui Sfânt, de regulă, nu împiedica transferul parcelelor, deoarece era interesat de creșterea numărului de călugări.​

Chinotul Athosului nu manifesta un interes deosebit pentru extinderea teritoriilor dincolo de peninsulă, dar din când în când, anexa alte terenuri la posesiunile Muntelui Sfânt. Un prim exemplu în acest sens a fost Catedra Stareților. Această zonă a fost folosită timp de secole, în principal, pentru pescuit, o activitate dezvoltată în acea regiune. Totuși, o parte din acest teren a trecut în proprietatea mănăstirii Iviron, care l-a primit în schimbul unei parcele situate în apropierea Ierissosului, unde se cultivau viță de vie și se afla un hotel pentru călugări.​

În scurt timp, au apărut diferențe clare între posesiunile Chinotului și cele ale mănăstirilor din Athos. Odată cu creșterea numărului de așezăminte monahale, suprafața totală a terenurilor Chinotului a scăzut semnificativ, dar, cu toate acestea, toate terenurile neutilizate sau abandonate rămâneau în proprietatea Sinodului Sfânt. De-a lungul anilor, întreaga peninsulă a fost împărțită între douăzeci de mănăstiri.​

Existau trei organe principale de conducere ale Sinodului Sfânt: Protosul, parlamentul (sinaxisul, adunarea) și consiliul bătrânilor (gerusia).​

Protos

Funcția de protos exista pe Muntele Athos încă din sec. al IX-lea, însă termenul „protos” este cunoscut încă din sec. al VI-lea, când egumenul mănăstirii athonite Teodosie Sofronie era numit „protosul pustiei”. Până în momentul în care Athosul forma o singură Lavră, adică o comunitate unitară, acesta era condus de un conducător care avea rangul de egumen și își avea sediul în Karyes. Odată cu apariția altor lavre și mănăstiri, Lavra din Karyes a fost redenumită „Lavra de Mijloc”, iar egumenul său a primit titlul de Protos sau „prim egumen”.

Conform atât primului, cât și celui de-al doilea tipicon (statut) al Sfântului Munte, alegerea Protosului trebuia să aibă loc potrivit „tradițiilor vechi”; totuși, nu se precizează în ce constau exact aceste tradiții. În sigilionul Patriarhului Antonie se afirmă că „alegerea este făcută de ieromonahii și monahii Sfântului Munte”. Cel ales de adunarea locală se deplasa la Constantinopol pentru a primi hirotonia din partea împăratului, act care era în esență doar o formalitate necesară. Tipiconul lui Constantin Monomahul, care a devenit al doilea statut al Sfântului Munte, stabilea de asemenea păstrarea tradițiilor vechi în alegerea acestei funcții de mare responsabilitate. Împăratul îi înmâna alesului un toiag de păstor (păstoresc) și un hrisov imperial de însoțire — bula de aur — care îi confirma dreptul de a conduce toate mănăstirile.

Protosul era ales dintre călugării Sfântului Munte, indiferent de apartenența lor la vreo mănăstire anume. Cercetătorii Athosului au reușit să adune informații despre 150 de Protoși din întreaga istorie a acestei funcții. Fără îndoială, dacă ar fi existat mai multe surse fiabile, lista ar fi fost considerabil mai lungă. Nu este posibilă stabilirea cu exactitate a originii fiecărui Protos, dar mulți dintre ei au fost călugări în mănăstiri mici și neînsemnate. Cel mai probabil, tocmai din cauza acestei lipse de importanță, aceste mănăstiri nu sunt nici măcar menționate în documente. Faptul că Protoșii proveneau din astfel de mănăstiri mici, sugerează că marile mănăstiri nu puteau influența procesul de alegere.

De obicei, Protos devenea un egumen deosebit de vrednic al unei mănăstiri. În tipiconul lui Ioan Tzimiskes, al treilea semnatar este „Hristodulos, egumenul Protosului”, ceea ce poate indica faptul că această persoană fusese numită să îndeplinească funcția de egumen în mănăstirea din care fusese chemat la funcția de Protos, anteriorul egumen, până la expirarea serviciului său în această funcție de onoare. Acest fenomen interesant nu a durat mult, întrucât s-a decis ca Protosul să poată fi ales și dintre simpli monahi, ușor de înlocuit în viața cotidiană a oricărei mănăstiri.

Cel mai lung serviciu cunoscut al unui Protos - a fost cel al lui Isaac, care a condus Athosul timp de 30 de ani, între anii 1316 și 1345. În cazuri rare, durata funcției se întindea la cincisprezece sau zece ani. Cercetătorii sunt de acord că, inițial, funcția de Protos era pe viață. Funcția de econom al Protatonului a fost ocupată pentru o perioadă de un an. Acesta se subordona sinaxei, care putea prelungi sau încheia mandatul său. Funcția de Protos depindea, de asemenea, de sinaxă, motiv pentru care întâlnim atât de rar mandate îndelungate, deoarece Protosul răspundea direct în fața parlamentului Sfântului Munte. De multe ori, chiar Protosul solicita întreruperea serviciului său, din cauza responsabilităților mari și a dificultății exercitării acestei funcții.

Statutul Protosului implica responsabilități deosebite și foarte importante: reprezentarea Muntelui Athos în toate organele de conducere, în special în fața împăratului, patriarhului, judecătorului și mitropolitului Salonicului. El prezida adunările și consiliul stareților, răspundea de întreținerea mănăstirilor, distribuia ajutorul sponsorizat și servea ca organ de justiție împreună cu stareții, precum și denumea egumenul, dacă mănăstirea nu era în măsură să facă această alegere. Protosul hirotonea egumenii tuturor mănăstirilor, cu excepția Marii Lavre, și le înmâna toiagul, fiind responsabil și de conduita morală a tuturor călugărilor și acorda permisiunea egumenilor de a părăsi teritoriul Athosului.​

Sinaxă

Inițial, termenul „sinaxă” - desemna adunarea generală a călugărilor pentru celebrarea liturghiei în timpul marilor sărbători. La Karyes, până în anul 972, aveau loc trei sinaxe pe an: de Crăciun, de Paști și de Adormirea Maicii Domnului, în restul timpului călugării trăiau în retragere. De obicei, la aceste adunări participau și călugări asceți. Protosul Athosului, ca răspuns la solicitarea lui Leon Focas de a dezvălui identitatea lui Atanasie Athonitul, a remarcat că ar fi cel mai convenabil să facă acest lucru în timpul primei sinaxe de Crăciun, deoarece, oricum, trebuia să fie prezent la sărbătoare.​

Tipiconul lui Tzimiskes a redus numărul acestor adunări de la trei la una, care avea loc de Adormirea Maicii Domnului (15 august). Această decizie a fost explicată prin condițiile meteorologice favorabile, care facilitau deplasarea călugărilor în interiorul peninsulei în perioada de vară. În plus, biserica principală din Karyes era dedicată Adormirii Maicii Domnului. În această zi, ajutorul financiar de la împărat era distribuit egumenilor mănăstirilor, așa-numita „roga”, care includea fondurile economisite prin desființarea celorlalte două adunări. Poate că acesta a fost și un motiv pentru anularea celorlalte adunări generale, deoarece implicau cheltuieli semnificative, iar numărul călugărilor de pe Athos depășise deja 1.000.​ Alte motive au fost, desigur, dificultatea de a călători în timpul lunilor ploioase și de iarnă.

Tipiconul nu exclude organizarea de adunări extraordinare, dacă este necesar și cu acordul general. Într-adevăr, începând cu secolul al XI-lea, apar din nou referiri la sinaxe de Crăciun și Paști, precum și la alte sărbători, cum ar fi ziua Sfântului Dimitrie al Salonicului. Cu toate acestea, cel mai mare număr de călugări era observat, în principal, în timpul sinaxei din ziua Adormirii Maicii Domnului.​

Inițial, la adunarea generală participau toți călugării din mănăstirile Muntelui Athos. Ulterior, au fost impuse anumite restricții, deoarece biserica nu putea găzdui un număr atât de mare de persoane. Biserica, destinată reuniunii parlamentare de la Athos și care aduna în jurul său toată viața a Lavrei Karyes, era dedicată Adormirii Maicii Domnului. În primii ani de existență, nu se remarca prin dimensiuni impresionante. Fără îndoială, acest lucru a provocat frustrare în rândul călugărilor. Datorită unei donații generoase din partea lui Leon Focas, care a venit pe Athos în căutarea lui Atanasie Athonitul în 964, a căpătat forma sa actuală. În cele din urmă, a fost denumită „Protaton”, deoarece era considerată sediul spiritual al Protosului.​

În biserică se oficiau slujbele, în timp ce chestiunile administrative erau tratate într-o clădire separată. La ședințele parlamentului Muntelui Athos, care nu aveau legătură cu liturghia, participau un număr mult mai mare de călugări și adesea, toți locuitorii Muntelui Athos. Acestea erau adunări publice deschise, la care oricine putea asista ca spectator sau ascultător. Egumenii anumitor mănăstiri aveau dreptul să participe la deciziile care urmau să fie luate în timpul ședinței.​

S-au păstrat o serie de decrete emise de către Protos, după redactarea tipiconului lui Tzimiskes, semnate nu de toți participanții la ședințele parlamentului, ci doar de unii dintre ei. De regulă, aceștia erau egumeni ai unor mănăstiri, în număr de doar 10–15 persoane. Tipiconul lui Monomah prevede că problemele administrative trebuie rezolvate de o adunare specială, formată din 15 egumeni (diferiți de fiecare dată), sub conducerea Protosului. Acest organ de conducere nu a primit o denumire specifică. Uneori este denumit la fel „sinaxă”, dar acest lucru creează confuzii, deoarece termenul este folosit și pentru desemnarea ședințelor parlamentului. Alteori, apar denumiri precum „catedră” sau expresii care conțin cuvântul „bătrâni sau stareți”: „părerea generală a bătrânilor”, „decizia stareților”, „stareții cinstiți”. Termenul „gerusia” sau „sfatul stareților” apare rar în surse, dar având în vedere cele de mai sus, ar fi cea mai potrivită denumire.

Funcții în Parlamentul de la Muntele Athos

Primul funcționar oficial pe care trebuie să-l așteptăm în ierarhia complexă a Athosului este - secretarul. În vremurile Imperiului Bizantin, prezența sa în Protaton rămâne neclară; cu toate acestea, secretarul era prezent în fiecare mănăstire și deținea o poziție specială. Tipiсonul lui Tzimiskes a fost semnat și de un anume „Niсolaos, egumen și caligraf”. Este evident că Niсolaos slujea în mănăstire în calitate de egumen, din moment ce a semnat acest document, dar era și caligraf și secretar al Protatonului. În unele documente apare expresia „scris de mâna...” unui călugăr. De regulă, această frază indică faptul că scribul a fost chemat de urgență, deoarece toate documentele parlamentului erau redactate de mâna secretarului oficial, imediat după adunări și semnate de toți cei prezenți care aveau drept de semnătură. Protatonul Athosului era responsabil nu doar de distribuirea ajutorului financiar din partea împăratului, ci și de întreținerea propriului parlament; fondurile proveneau din donații, colecte mănăstirești, precum și din vânzarea și închirierea chiliilor. Astfel de chestiuni financiare intrau în atribuțiile economului. Unul dintre acești economi, monahul Luca, și-a pus semnătura și pe primul statut al Sfântului Munte — Tipiсonul lui Tzimiskes. Potrivit acestui statut, în sarcinile economului intra și rezolvarea conflictelor minore, împreună cu 3–4 egumeni din mănăstirile învecinate cu locul unde a apărut disputa. Principala grijă a economului era însă, întreținerea Marii Lavre. Mandatul în această funcție era de un an. În cadrul adunării parlamentare din ziua Adormirii Maicii Domnului, acesta prezenta raportul activității sale, după care se lua o decizie privind prelungirea mandatului, dacă exista dorința candidatului, sau alegerea unei alte persoane.

În parlament exista, de asemenea, funcția de supraveghetor, la fel ca în mănăstiri. Această funcție este menționată pentru prima dată la plural în Tipiconul lui Monomah. Inițial, existau patru supraveghetori, apoi numărul lor a fost redus la trei, apoi la doi și, în final, la unul singur. Supraveghetorii erau responsabili de menținerea ordinii și de soluționarea disputelor, preluând o parte din atribuțiile economului. Această funcție a fost desființată la începutul sec. al XV-lea, atribuțiile ei fiind împărțite între alte instituții.

Ecclisiarhul era responsabil cu menținerea ordinii în biserică, dar în timp atribuțiile lui au crescut atât de mult încât, în secolul al XIV-lea, el pune semnătura sa imediat după Protos și uneori acționează ca înlocuitor al acestuia.

În secolul al XIV-lea apare și funcția de judecător, un fel de consilier juridic al Protosului, ales, probabil, chiar de către acesta.

Organizarea vieții pe Sfântul Munte

„Agros”, care poate fi tradus în română „câmp” - reprezintă o parcelă de teren ce poate fi cumpărată, vândută sau transferată în proprietate. De-a lungul unei perioade îndelungate, cuvântul „agros” a fost sinonim cu „mănăstire” și chiar preferat oficial acestuia, atunci când se dorea accentuarea importanței unei mănăstiri. Fără îndoială, acest termen avea o forță mai mare, deoarece „mănăstire” putea desemna o obște mică fără terenuri.

Unele mănăstiri dețineau, fără îndoială, o influență și o importanță considerabilă, fiind caracterizate ca „cele mai puternice mănăstiri”. Trei astfel de mănăstiri sunt menționate în tipiconul lui Monomah, atunci când se enumeră privilegiile lor și sunt, de obicei, plasate la începutul listei: Lavra, Vatoped și Iviron. Odată cu creșterea numărului acestor mănăstiri, importanța obștilor mai mici a scăzut. În 1394 existau 27, iar în sec. al XVI-lea — 20, la fel ca și astăzi. Aceste mănăstiri au absorbit, în timp, obștile și chiliile mai mici.

Conform unui document din 1083, egumenul unei mănăstiri era ales după canoanele monahale prin patru metode: egumenul în funcție își desemna succesorul după propria dorință, fără a ține cont de opinia Protosului; în absența unui succesor, obștea alegea un egumen care era aprobat de Protos; dacă obștea nu putea alege un candidat potrivit, această responsabilitate revenea Protosului, care căuta un candidat pe întreaga peninsulă; dacă nici Protosul nu reușea, călugării trimiteau o scrisoare împăratului, solicitând ajutor.

O chilie nu putea deține propriul teren și se afla pe teritoriul Lavrei Karyes sau al unei mănăstiri. Pe Muntele Athos, chiliile erau, de obicei, situate în apropierea Karyesului sau a mănăstirilor mari; erau conduse de stareți, iar locuitorii erau între doi și patru călugări. Instituția chiliilor avea adesea forme variate. Primul tipicon al Athosului este semnat, printre alții, de cinci persoane, care se numesc modest „călugări”, dar cu mențiunea statutului lor special: trei dintre ei — prezbiter (bătrân, conducător al comunității), unul ecleziarh (responsabil cu ordinea în biserică) și unul econom. Toți trebuiau să fie stareți ai chiliilor aparținând chinotului, dar fără o dependență directă față de parlament, cu excepția faptului că îndeplineau periodic acolo anumite atribuții. Ivirenii, cărora Atanasie le-a oferit chilii pe teritoriul Lavrei, nu erau nici ei direct dependenți de aceasta. Cinci locuitori ai chiliilor proprii Lavrei, aveau legături mai strânse cu aceasta. Ca și astăzi, o caracteristică distinctivă a locuitorilor chiliilor este faptul că nu dețin terenuri. Chiliile părăsite, oferite de parlament unei mănăstiri sau unei persoane, reveneau din nou în proprietatea parlamentului. Protatonul a vândut ultimele chilii mănăstirilor în 1661.

Isihaștii s-au stabilit pe terenurile Athosului, care nu aparțineau unor persoane sau mănăstiri. Fiecare ascet putea să se stabilească liber pe un astfel de teren. După trei ani, parcela era oficial transferată acestuia de către parlament. Desigur, printre isihaști exista și un fel de organizare; astfel, unul dintre ei devenea prezbiter (stareț al obștii și conducător spiritual), iar altul răspundea de nevoile materiale ale călugărilor.

Avatonul Muntelui Sfânt

În toate locurile sfinte există o formă de „avaton” – o interdicție de acces pentru anumite categorii de persoane. Mănăstirile presupun, prin natura lor, o separare de lumesc, dar această separare este deosebit de strictă în ceea ce privește femeile. Muntele Athos, considerat inițial o singură mare mănăstire, era de asemenea inaccesibil mirenilor. Totuși, în practică, era dificil să se evite complet interacțiunea cu laicii, iar pe Athos era necesară prezența autorităților, a muncitorilor și a comercianților.

Interdicția accesului femeilor pe Muntele Athos, datează din vremuri străvechi. Această regulă era atât de naturală și de necontestată pentru călugări, încât prima mențiune scrisă, și aceea indirectă, apare abia în tipiconul lui Manuel Paleologul din 1406. Singura femeie prezentă în mod spiritual și permanent pe Athos - este Maica Domnului. Ei îi sunt dedicate multe dintre bisericile principale ale mănăstirilor, precum și numeroase capele de pe peninsulă. În același timp, pe Muntele Sfânt s-a evitat întotdeauna dedicarea bisericilor altor sfinte femei sau chiar pictarea icoanelor acestora. O excepție notabilă este Sfânta Ana, mama Maicii Domnului, căreia îi este dedicat un schit cunoscut.

A doua categorie de persoane, cărora le este interzisă stabilirea sau chiar vizitarea Athosului - sunt copiii, sau „fără barbă”, adică cei care, din cauza vârstei, nu pot avea barbă sau mustață. Toate tipicoanele emise, începând cu cel mai vechi, acordă o atenție deosebită acestui aspect. Deoarece mulți muncitori laici își aduceau copiii ca ajutoare pe Muntele Sfânt, acest moment a fost observat și menționat explicit în lista categoriilor de persoane interzise.

A treia categorie - este cea a eunucilor, deoarece o femeie s-ar putea deghiza în tânăr (fără barbă) sau eunuc, pentru a pătrunde pe Muntele Sfânt.

Pășunatul animalelor pe teritoriul Athosului era de asemenea interzis, pentru a nu perturba liniștea asceților. Această interdicție, veche de secole, a fost consfințită printr-o bulă imperială și este reiterată în mod repetat în statutele mănăstirilor. Au existat doar două excepții: Mănăstirea Iviron putea pășuna vite la începutul peninsulei, unde nu existau construcții monahale; iar vitele din Ierissos puteau pășuna pe peninsulă în caz de invazie inamică. Construirea de grajduri și amplasarea de stupi erau interzise.

Pe Athos era interzisă deținerea de animale domestice. Această regulă nu se aplica însă faunei sălbatice, deoarece mișcările acestor animale nu puteau fi controlate. În unele cazuri, tipicon-urile permiteau excepții, iar pe Muntele Sfânt era permisă deținerea de cai, necesari într-o zonă montană, precum și de boi și vaci, în cazul Marii Lavre. Această excepție putea genera nemulțumiri din partea altor mănăstiri și provoca îngrijorare, motiv pentru care, în scurt timp, a fost introdusă interdicția asupra prezenței tuturor animalelor de gen feminin.

De-a lungul istoriei Muntelui Sfânt, au existat puține încălcări ale acestor interdicții. Se menționează câteva împărătese care au pășit pe pământul Athosului. Una dintre ele este Elena, care a vizitat Muntele Sfânt împreună cu soțul ei, Ștefan Dușan, în 1347. Alte cazuri cunoscute sunt strâns legate de legende și povestiri, probabil menite să sublinieze interdicția accesului femeilor în Grădina Maicii Domnului. Galla Placidia, dorind să viziteze biserica principală a Vatopedului, nu a putut trece de pronaos, deoarece a auzit vocea Maicii Domnului provenind dintr-o icoană, care i-a spus: „Nu merge mai departe, ce cauți aici, femeie? Chiar dacă ești împărăteasă, aici domnește o altă împărăteasă.” Maria, binefăcătoarea Athosului și mama sultanului Mehmed, obișnuia să aducă personal daruri pe peninsulă și i s-a transmis, de asemenea, că Athosul - este teritoriul altei împărătese.

În prezent, principala interdicție de acces pe Muntele Sfânt se referă la femei, deoarece eunucilor și „fără barbă” (adică copiilor) - li se permite totuși intrarea, rămânând doar interdicția de a fi tuns în monahism. Se acordă o atenție deosebită și îmbrăcămintei celor care vizitează locurile sfinte.

Stăpânirea turcească

Administrație internă

În primii ani ai dominației otomane, administrarea internă a Muntelui Athos s-a confruntat cu haos și dezorganizare. După căderea Constantinopolului în 1453, legăturile cu autoritățile bizantine și cu patriarhia au fost pierdute definitiv, necesitând timp pentru a fi restabilite. Monahii athoniți nu doreau să caute un protector din partea turcilor. Deși în 1452, pașa din Salonic a convocat un consiliu cu participarea protosului Muntelui Athos și a episcopilor din Kassandra și Ierissos, pentru a rezolva disputele dintre mănăstirile Xenofont și Zografu, nu s-a observat o intervenție semnificativă în afacerile Athosului.

Haosul era cauzat de incapacitatea mănăstirilor de a se autoguverna și de lipsa călugărilor. Invaziile repetate, răpirile de călugări, fuga populației creștine, recrutarea forțată a copiilor și sărăcirea mănăstirilor - au afectat profund structura internă a Muntelui Athos.

Administrarea mănăstirilor

Creșterea mișcării isihaste și numărul tot mai mare de pustnici, alături de sosirea călugărilor străini neobișnuiți cu viața de obște, au contribuit la răspândirea vieții idioritmice pe Muntele Athos. Lipsa călugărilor a îngreunat funcționarea mănăstirilor mari, care necesitau un număr considerabil de persoane pentru întreținere. Astfel, idioritmia s-a consolidat nu doar în Lavră, ci și în alte mănăstiri athonite.

Funcția de egumen a fost înlocuită de un consiliu monastic. În locul protosului a fost instituită Epistasia (Supravegherea Sfântă), iar numărul schiturilor, chiliilor și colibelor organizate a crescut. Responsabilitățile egumenului erau mari și nu toți călugării doreau să le asume pe termen lung, mai ales în această perioadă dificilă. În plus, prin retragerea din viața lumească, călugărul încearcă să evite contactul cu manifestările lumii materiale. În primele decenii după căderea Constantinopolului, egumenii erau rari, iar funcțiile lor erau îndeplinite de alți călugări fără statut oficial, deoarece nu trecuseră prin procedura obligatorie de alegere și nu puteau fi hirotoniți de protos sau patriarh.

La ședința parlamentului Muntelui Athos din 1661, cu participarea reprezentanților tuturor mănăstirilor, dintre cei 38 prezenți doar 6 au fost numiți egumeni, deși este posibil ca nici aceștia să nu fi fost egumeni în adevăratul sens, având în vedere că mănăstirile de obște erau rare. Într-adevăr, funcția de egumen este destul de rară în această perioadă istorică și se pare că mănăstirile idioritmice îl desemnau pe unul dintre călugării vrednici ca egumen, pentru o anumită perioadă, deoarece un egumen sau proegumen putea colecta cel mai mare număr de donații în timpul misiunilor de strângere de fonduri.

Această situație se datora faptului că, în perioada dominației otomane, era aproape imposibil ca un egumen să fie simultan lider spiritual și responsabil de afacerile lumești ale mănăstirii, luptând pentru supraviețuirea acesteia. De la mij. sec. al XVII-lea, funcția de egumen a dispărut complet pe Muntele Athos, reapărând în unele mănăstiri abia după 120 de ani. Mandatul supraveghetorilor mănăstirii era, de obicei, de un an, însă, în practică, aceeași persoană putea îndeplini aceste atribuții timp de mai mulți ani. Astfel, în mănăstirile idioritmice, fiecare călugăr era responsabil de organizarea propriei vieți, fără a primi instrucțiuni de la un egumen superior în ierarhie.

Protosul și Parlamentul

Funcția de protos s-a păstrat și după cucerirea otomană, însă durata mandatului s-a redus la un an. Protosul, la fel ca înainte, își împărțea puterea cu Consiliul Stareților Athosului, care se convoacă ori de câte ori este necesar. Protosul, împreună cu parlamentul, reglementa neînțelegerile dintre mănăstiri, administra chiliile Mănăstirii Marii Lavre și reprezenta Sfântul Munte în fața autorității otomane, care era numită nazır (supraveghetor). Dacă înainte, principala lui sarcină era distribuirea subvențiilor imperiale între egumenii mănăstirilor și stareții chiliilor, acum rolul lui devenise invers — să colecteze impozitele și dările stabilite de cuceritori.

Ședința parlamentului, adesea caracterizată drept mare adunare sau sfânt sinod, a continuat să se desfășoare în mod constant, în ciuda schimbării membrilor, în timp ce protosul era ales anual. În acest context, rolul parlamentului a început treptat să fie apreciat mai mult decât meritele protosului. A mai contat și faptul că, în condițiile existente, protosul nu mai putea călători la Constantinopol pentru a fi hirotonit de patriarh, așa cum cereau vechile tradiții. Desigur, o astfel de călătorie ar fi durat luni întregi, iar durata, oricum scurtă, a mandatului conducătorului Athosului s-ar fi redus aproape la jumătate.

Uneori, pe Sfântul Munte soseau episcopi care, atunci când se ivea ocazia, prezidau ședințele parlamentului. Acest lucru se întâmpla mai ales în cazul episcopului de Ierissos. Era firesc ca prezența permanentă a episcopului în Karyes să trezească nemulțumirea călugărilor, întrucât îi conferea acestuia puterea de a interveni în treburile interne ale mănăstirilor. De îndată ce autoritatea protosului slăbea sau legătura cu Constantinopolul se întrerupea, episcopul de Ierissos venea imediat pe Sfântul Munte. Într-unul dintre tipicoane, el este numit episcop de Ierissos și al Sfântului Munte. Patriarhul Chiril I, în anul 1622, îi interzice episcopului de Ierissos „să considere Sfântul Munte drept propria sa eparhie”. Tot în acest secol el a întemeiat o mănăstire pe malul mării, în apropierea Mănăstirii Sfântului Pantelimon, pe care a închinat-o Înălțării Domnului. Patriarhul Dionisie al IV-lea, în 1676, i-a acordat acestei mănăstiri statutul de stavropighie. Astfel, episcopul de Ierissos dobândește și mai multă influență asupra Athosului, iar patriarhii, în scrisorile lor, i se adresează ca și cum ar fi reprezentantul autorității supreme a Sfântului Munte.

Viața cenobitică (de chinovie) în timpul dominației otomane

Îndepărtarea treptată a Sfântului Munte de Patriarhie, începută în 1424, a continuat până la mij. sec. al XV-lea și a dus la slăbirea multor instituții administrative deja consolidate. Nici egumenii și nici chiar protosul, după cucerirea Constantinopolului de către turci, nu mai aveau posibilitatea să meargă în capitală pentru hirotonie. Patriarhul Ioachim I Atenianul, încercând să reînvie vechile tradiții, a emis în 1498 un decret prin care doi reprezentanți ai conducerii Athosului trebuiau să se înfățișeze în fața patriarhului pentru hirotonie.

Patriarhul Ieremia al II-lea Tranos, aflat la Salonic în 1573, a convocat o consfătuire la care au participat athoniții și patriarhul Alexandriei, Silvestru, unde s-a decis trimiterea lui Silvestru la Athos pentru a evalua la fața locului situația de pe Sfântul Munte. Silvestru a hotărât restabilirea rânduielii de chinovie sau de obște în mănăstirile Marea Lavră și Vatoped, care timp de mulți ani practicaseră idioritmia (viețuirea individuală). Patriarhul a convocat o ședință extraordinară a parlamentului Athosului, cu participarea protosului, stareților și episcopului de Ierissos. Rezultatul acestei ședințe a fost Tipiconul (statutul Sfântului Munte) al lui Ieremia al II-lea. Acest Tipicon, ca și cele următoare, a fost emis de patriarh, singurul protector rămas al Athosului. Tema principală a acestui document era întoarcerea la vechile tradiții și la rânduiala cenobitică.

Tipiconul întărea viața cenobitică și permitea idioritmia (viețuirea individuală), doar în chilii și colibe. În metoace (moșii aparținând Athosului în afara granițelor sale) se interzicea viețuirea femeilor, locuitorilor chiliilor li se interzicea să părăsească Sfântul Munte, iar pe Athos era interzisă agricultura, cu excepția cultivării viței-de-vie, cerealelor și culturilor necesare pentru hrana vitelor. Puncte separate prevedeau interdicția strângerii castanelor pentru vânzare, precum și falsificarea documentelor de proprietate asupra terenurilor. Se pare că, în urma numeroaselor distrugeri, multe documente au fost pierdute, iar monahii încercau să le reconstituie din memorie, ceea ce provoca confuzii privind hotarele moșiilor mănăstirilor. Călugării trebuiau să trăiască în armonie, pace și dragoste.

Astfel, pe Athos și în afara lui s-a restabilit din nou rânduiala cenobitică, cu excepția a două mănăstiri. Totuși, după 1575, s-a constatat un declin general în toate domeniile de activitate de pe Sfântul Munte, cauzat de înăsprirea controlului din partea autorităților otomane, precum și de înrăutățirea situației economice și de numeroasele războaie în care se implicau otomanii. La acest declin a contribuit și exproprierea pământurilor Athosului de către sultanul Selim al II-lea, căci călugării erau nevoiți să ia împrumuturi mari pentru a-și răscumpăra propriile moșii. Acestor nenorociri li s-au adăugat desființarea Marii Lavre din Karyes și anularea funcției de protos. Astfel, reînvierea vieții de chinovie pe Athos a durat o perioadă scurtă de timp.

Sfântul Chinot (Parlamentul)

Ultimul protos cunoscut al Athosului, Calist, este menționat în anul 1593, iar toate documentele oficiale ulterioare, trimise Sfântului Munte și adresate protosului, nu mai pomenesc niciun nume. Până în anul 1661, Patriarhia recunoștea încă funcția de protos, deoarece aceasta nu fusese desființată oficial, însă absența oricărui nume sugerează că, deja după 1593, Athosul a rămas fără un conducător suprem. Fără îndoială, reprezentantul puterii turce pe Sfântul Munte, stabilit aici încă din 1575, nu dorea să concureze în autoritate cu conducerea locală. Sunt cunoscute cazuri în care aga turc (comandant militar) prezida ședințele parlamentului Sfântului Munte și era menționat drept protos. Aga s-a stabilit nu întâmplător în Karyes, în clădirea parlamentului, întrucât turcii doreau să țină totul sub control și să fie la curent cu toate cele ce se petreceau pe Athos, unde era prezent supraveghetorul lor, responsabil de colectarea dărilor și menținerea ordinii. Desființarea Marii Lavre a fost de asemenea o consecință a politicii cuceritorilor, care au împărțit Sfântul Munte și mănăstirile sale în „vakufuri sau habusuri” — parcele de pământ cu destinație religioasă, supuse impozitării. Athosul a fost împărțit în 20 de astfel de parcele, iar Marea Lavră nu se încadra oficial în nicio categorie, deoarece nu era considerată mănăstire în sens deplin.

Parlamentul era responsabil de colectarea impozitelor de la mănăstiri, precum impozitele pe populație și pe terenuri și de strângerea numeroaselor amenzi. Unele mănăstiri plăteau și taxe pe vite, stupine și măslini. Povara grea a birurilor nesfârșite a silit parlamentul să-și vândă chiliile din apropiere de Karyes.

Termenul „chinot” este cunoscut pe Sfântul Munte încă din vechime. În anul 1345, când un sfat al Athosului, format din patru călugări, a fost luat prizonier de pirați turci, prin hotărârea parlamentului s-a decis răscumpărarea ostaticilor prin vânzarea uneia dintre chilii: «Chinotul Sfântului Munte a vândut o chilie...» se spune în procesul-verbal al ședinței. Conducerea Marii Lavre și a Athosului se afla în mâinile președintelui parlamentului (chinotului) — protosul, al ajutoarelor sale și al consiliului stareților.

Un astfel de sistem de conducere a existat pe Sfântul Munte până la cucerirea de către turci. Numărul mănăstirilor s-a redus treptat, până au rămas doar 20. Pentru întreținerea parlamentului, mănăstirile plăteau contribuții anuale proporționale cu numărul de viețuitori și veniturile lor. Din aceste fonduri, Lavra acoperea cheltuielile pentru întreținerea oficialilor turci, impozitele și amenzile.

Deși parlamentul avea și alte surse de venit — întrucât în sec. al XVII-lea, chinotului i-au fost dăruite pământuri în Țările Române —, începând cu anul 1661, situația economică era destul de grea. Datoriile Sfântului Munte creșteau, iar puține mănăstiri au reușit să supraviețuiască acestei poveri, printre ele numărându-se Marea Lavră, Vatoped și Iviron.