De-a lungul întregii sale istorii, Sfântul Munte Athos a atras generații de oameni, în primul rând ca loc al practicilor ascetice, dar mulți au fost și continuă să fie inspirați de așezarea sa uimitoare. Și nu e de mirare: pădurile de nepătruns, munții cu vârfuri de granit inaccesibile, golfurile cu țărmuri pestrițe în care pătrund spumegând apele mării, văile înguste cu prăpăstii abrupte, turnurile înalte și labirinturile de construcții monahale — toate acestea se unesc într-unul dintre cele mai fermecătoare peisaje din lume.
Unde se află Muntele Athos
Cele trei peninsule ale Halkidiki-ului sunt bine cunoscute — fiecare dintre acestea tăind un arc îngust în Marea Egee: Kassandra la vest, Sithonia în centru și Athos la est. Singura republică monahală din lume se află pe această peninsulă estică a Halkidiki-ului, care, în Antichitate, era numită Țărmul (Akti, în limba greacă), iar denumirea Athos se referea inițial doar la uriașa stâncă ce încoronează cel mai înalt punct al peninsulei. De-a lungul veacurilor, acest nume s-a extins asupra întregului teritoriu, păstrându-se până astăzi. Populația monahală a întemeiat aici o comunitate aparte, cu propriile reguli și rânduieli interne, care a primit denumirea de Sfântul Munte. Se pare că acest nume este menționat pentru prima oară de către Atanasie Athonitul, în canonul din anul 970: „έν τώ Άγίω Όρει” – adică „în Muntele cel Sfânt”.
Geografia Sfântului Munte
Peninsula începe cu un istm îngust ce desparte Golful Ierissos de Golful Singitic. Astăzi însă, granița oficială trece mai la sud, de-a lungul unei linii convenționale trasate de la extremitatea sud-estică a golfului Ierissos, prin Megali Vigla („Straja Mare”) și Franqocastro. Este evident că această linie de frontieră nu și-a schimbat forma de la trasarea ei inițială, în urmă cu peste 1070 de ani — adică din anul 942. Lungimea peninsulei este de 47 km, iar lățimea variază între 5 și 10 km, ocupând o suprafață de 322 km².
Pe acest istm se păstrează și astăzi urmele canalului lui Xerxes, cunoscut și sub numele de Provlacas sau Proavlax. Aici începe o ridicare lină a reliefului, care urcă treptat până la Megali Vigla, unde se află și granița. De aici, peninsula se lărgește ca un șarpe: inițial către est, apoi aproape către sud, iar în final direcția se schimbă către sud-est, terminându-se din nou spre sud. Văzut de sus, relieful Athosului seamănă cu un schelet de pește.
De la Megali Vigla se întinde un lanț muntos alungit și relativ domol — Megas Zigos („Marea Balanță”), care ajunge până la îngustarea dintre porturile Vatoped și Constamonitu. În acest punct, relieful devine montan, formând numeroase vârfuri, dintre care cele mai importante sunt Criovunio („Muntele Rece”) și Andafonos, precum și numeroase ravene și defileuri. Apoi se înalță brusc și aproape vertical muntele principal — Athos, al cărui punct culminant se află la o altitudine de 2033 de metri deasupra nivelului mării. Spre sud, înclinația scade vizibil, formând muntele Karmilio, care se ridică direct deasupra mării.
Pe ambele laturi ale peninsulei se văd falii geologice ce dau naștere unui relief montan variat, cu versanți abrupți, prăpăstii adânci și stânci masive. Linia de coastă, bine conturată și cu numeroase golfuri și mici porturi naturale, modelate de pâraie și torenți, facilitează acostarea bărcilor la mănăstiri și schituri. Aceste porturi de pe Sfântul Munte poartă numele special de „arsanas”.
Interdicția de secole asupra pășunatului a împiedicat eroziunea solului și a favorizat dezvoltarea unor păduri dese — de stejar, castan, pin și alte specii — precum și a unei vegetații bogate de arbuști, care sporesc inaccesibilitatea regiunii. Văile înguste din partea estică a peninsulei sunt folosite pentru o agricultură modestă. Bogăția și diversitatea florei de pe Athos i-au adus faima de „paradis botanic” unic în lume.
Litoralul nord-estic al peninsulei, orientat spre marea Egee, în ciuda diversității reliefului, are o suprafață de sol relativ uniformă. Începând de la punctul cel mai nordic — adâncitura golfului Ierissos — linia țărmului continuă spre nord până la Capul Arapi, de unde coboară spre sud, urmând o curbă lină spre sud-est, formând două golfuri mici. În primul dintre aceste golfuri se află debarcaderul Mănăstirii Hilandar, iar în al doilea — Mănăstirii Esfigmenu. Între două promontorii — Sfântul Luca și Halikias — în îmbrățișarea golfului Kalamitsi, au fost construite Mănăstirea Vatoped cu debarcaderul ei, schitul Sfântului Dimitrie, precum chilii și colibe.
Linia țărmului își continuă cursul spre sud-est, până la punctul numit Akrafos, în apropierea căruia, datorită reliefului favorabil, se observă o densă concentrare de construcții monahale. La vest de Mănăstirea Pantocrator se află schitul Prorocului Ilie, iar la nord-vest — schitul Adormirii Maicii Domnului. Urmează apoi Mănăstirea Stavronichita și valea Kapsala, Mănăstirea Iviron împreună cu schiturile Prodromul și Sfântul Pantelimon, iar la altitudinea de 230 m deasupra nivelului mării se află capitala Muntelui Athos — orașul Karyes. La nord de capitală se află schitul Sfântului Andrei, iar spre sud-est — Mănăstirea Cutlumuș. Tot în sud-est se află Mănăstirea Filoteu și, puțin mai jos, Mănăstirea Caracalu. În această zonă sunt de asemenea situate numeroase chilii și colibe răzlețe.
Continuând spre sud, într-un mic golf, se poate vedea turnul mănăstirii părăsite Amalfinon, iar mai la sud — debarcaderul Marii Lavre. Mănăstirea propriu-zisă a fost întemeiată mai sus, pe un platou întins.
Această parte a peninsulei este bătută de vânturile din nord și nord-est, care ating o forță atât de mare, încât, în cea mai mare parte a iernii, această zonă rămâne inaccesibilă. Vânturile lovesc partea nordică a muntelui Athos și, întorcându-se prin falii și defilee, capătă o viteză de-a dreptul catastrofală. Retrăgându-se în largul mării, pe distanțe de multe mile, ele provoacă furtuni cu valuri distructive. Cu toate că aceste condiții climatice nu sunt tocmai favorabile, pe unul dintre micile platouri ale acestei părți a peninsulei se înalță și înflorește, de veacuri, una dintre cele mai vechi mănăstiri ale Sfântului Munte — Marea Lavră.
Latura sud-vestică, orientată spre golful Singitic, este expusă doar vânturilor din sud-est, care însă au un efect minim asupra golfurilor Sfânta Ana și Dafni. Clima în această parte a peninsulei este mult mai blândă, iar legătura maritimă este rareori întreruptă. Cu toate acestea, relieful este mai abrupt și mai eterogen.
Granița cu celelalte teritorii ale peninsulei Halkidiki se află la est de orașul Ouranopolis, în apropiere de Frankokastro. Țărmul stâncos și abrupt de la început se transformă brusc în mici golfulețe și golfuri. În primul dintre aceste golfuri se află debarcaderele mănăstirilor Zografu și Constamonitu, care sunt greu de distins dinspre mare, urmate de mănăstirile Dohiariu și Xenofont, deasupra cărora se înalță schitul Bunei Vestiri.
Al doilea golf este ocupat de impunătoarele clădiri ale Mănăstirii Sfântul Pantelimon, ale cărei schituri sunt situate pe partea opusă. Apoi urmează principalul debarcader al Athosului — Dafni, deasupra căruia se află Mănăstirea Xiropotamu.
După debarcaderul Dafni, peisajul de coastă se schimbă din nou brusc, transformând linia țărmului într-o adevărată fortăreață de necucerit. Pe stâncile deasupra mării se înalță patru mănăstiri: Simonos Petras, Grigoriu, Dionisiu și Sfântul Pavel — fiecare având propriul debarcader. La sud-est de Mănăstirea Sfântul Pavel se află așa-numitul Schit Nou, iar la nord — Schitul Sfântul Dimitrie Lacu.
După Schitul Nou începe o cu totul altă zonă, dominată de piramida maiestuoasă a Muntelui Athos. Întregul țărm este acaparat de natură sălbatică și pare de netrecut; poate tocmai de aceea, în terminologia athonită, această zonă este cunoscută sub denumirea de „pustie”. Cu toate acestea, aici se găsesc așezări de călugări care trăiesc sub făgăduințe stricte: Schitul Sfintei Ana, Schitul Sfintei Ana Mică, Carulia, Katunakia, Kerasia — de unde începe urcușul spre vârf — așezarea Sfântului Vasile, Schitul Kavsokalivia și Schitul Înaintemergătorului (Prodromu). De asemenea, în această regiune pot fi întâlnite chilii și colibe aflate în afara așezărilor.
