Istorie si modernitate
Lavra Careia
În epoca de determinare a hotarelor Sfîntului Munte apare termenul "Mănăstirea Athonită", difiniția căruia nu are o lămurire clară pînă-n zilele noastre. Acordul privind delimitarea hotarelor din anul 942 între athoniți și locuitorii din Ierissos a fost semnat de către "Egumenul Athonit" Ioan, "Călugărul Athonit" Pavel și "Athoniții" Vardas și Teodor. Potrivit cercetărilor istorice, putem vorbi despre o mănăstire separată, care poartă acest nume. De asemenea, se duc discuții despre locația acestei mănăstiri, fiind plasată atât dincolo de hotarele Athosului, cât și în apropierea Mănăstirii Iviron. Unii istorici susțin că prin urmare Mănăstirea Athonită a fost răscumpărată de Mănăstirea Iviron și astfel a intrat în componența sa aproximativ în anul 979.
Aceste versiuni sunt puțin probabile, pentru că astfel de termeni controversați se găsesc înca în două surse scrise:
În ordinul lui Constantin Monomahul din anul 1045, adresat lui Cosma Dzizilukis, se spune: "Călugării mănăstirii Sfântului Munte, de demult veniți în Împărăția Mea".
În ordinul lui Constantin al X- lea Duca din 1062: "Călugării Mănăstirii Sfântului Munte au vorbit cu călugării Mănăstirii Iviron".
O explicație a acestui fenomen poate fi foarte simplă, făcînd concluzia că în perioada cuprinsă între anii 883 și 943 documentele de stat vorbesc despre Athos ca de o singură persoană juridică și o singură organizație și nu despre două lăcașuri Athonite separate. Chiar și în primul document — Sigiliul Împăratului Vasile I Macedoneanul, se vorbește despre ,,asceții Athoniți,, adică despre acseții care nu aparțin unor mănăstiri concrete. Expresii similare sunt folosite în documentul Împăratului Bizantin Leon al VI –lea Hazarul ,din 893. În documentele de delimitare a terenurilor Muntele Athos, este prezentat ca un tot întreg, ca o singură proprietate: "Semnat deschis și în prezența călugărilor Athoniți", se spune în unul dintre acestea. Mănăstirea Athonită nu este nimic altceva decât Lavra Careia. Termenii Mănăstire și Lavra în această epoca se înlocuiesc reciproc destul de des. La fel cum, mănăstirea lui Atanasie Athonitul a primit numele de Lavră, atît și Lavra Careia ar putea fi numită Mănăstirea Athonită. Această Lavră, înființată în centrul peninsulei în secolul al IX-lea, și-a răspândit influența asupra întregului Munte Sfînt și deținea proprietăți nu numai pe teritoriul Athosului, ci și dincolo de el: suburbia Kassandrei și așa m.d.
În anul 893, în legătură cu cerințele mănăstirii Kolov, în Constantinopol a sosit monahul Andreas, numele căruia în surse scrise a fost însoțit de primul epitet: "Andreas -- este un monah cuvios și primul Isichast al faimosului Athos în fața tuturor celor ce au frică de Dumnezeu aflați acolo".
Acesta este primul "lider" cunoscut al Muntelui Sfânt, căruia ea fost menționat numele. Epitetul "Prot" sa întâlnit și mai înaite în viața bisericească (în secolul al VI-lea, Egumenul Mănăstirii lui Theodosius cel Mare a fost numit "primul în tot pustiul Ierusalimului "), tot aici prima data acest termen se întîlnește în sensul cuvîntului de conducător al organizației Sfîntului Munte. După 50 de ani, se găsește semnătura reprezentantului Athosului — Ioan: "semnat de Ioan, Egumenul Athosului". Aici cuvântul "Egumen" ar trebui considerat sinonim cu "protul" de mai sus. Titlul complet ar fi: "Primul egumen Athonit", primul față de restul egumenilor din mănăstirile Sfântului Munte. Trebuie remarcat faptul că acest document a fost semnat și de alți trei athoniți, care poate servi drept precursor al Sfintei Epifanii ulterioare, format din 4 "observatori". Numărul 4 a fost înrădăcinat pentru totdeauna în mintea Athoniților și din când în când apare în istorie, ce este explicat prin sfințenia sa.
Unde totuși a fost centrul administrativ duhovnicesc al Sfîntului Munte Athos? Mulți cred în mod eronat că acest centru era Adunarea Stareților din Antichitate, dar pe timpul cela ea nu mai exista la fel nu este cunoscut nici titlul șefului Muntelui Sfânt, de pe atunci. În ceea ce privește noua etapă a monahii — din secolul al VIII-lea, nu există nici o dovadă cu privire la existența unei noi Adunări de acest fel. Probabil datorită presiunii factorilor externi, centrul de administrare se mută adânc în peninsulă, până când a ajuns în centru ei, în anul 940. Lavra formată în Careia, a fost situată în centrul regiunii sale — în mijloc, și prin urmare, a fost numită "Medie". Astfel, când centrul de administrare a fost mutat aici, ea a început să fie numită Marea Lavra Medie. Medie sau Centrală față de restul Lavrelor, conform deciziei comunitații monahale a peninsulei. Pentru toate celelalte, după cum sa menționat mai sus, Sfântul Munte reprezenta un tot întreg a tuturor instituțiilor monahale și a fost numit "Mănăstirea Athonită".
Protosul — care este ales de Adunarea tuturor Stareților Athoniti, era stabilit în Careia de acolo se efectua aministrarea Lavrei Medii, adică a Sfântului Munte. Tot el, savîrșea în aceasta biserică sfintele slujbe, pe tot parcursul șederii sale în Careia.
Pentru toată perioada de ședere pe teritoriul mănăstirii sale, obligațiunele celui ce purta titlul "Protos", erau îndeplinite de persoana de încredere cu statutul "Egumenul Protosului ".Organul principal de administrare duhovnicească al Muntelui Athos a fost numit Protat (în greacă "πρώτος", ceea ce înseamnă "primul"), același nume la păstrat Biserica Centrală a Lavrei Careia. De trei ori pe an în Careia, în perioada sărbătorilor mari, aveau loc adunări : de Crăciun, Paște și Adormirea Maicii Domnului. La aceste adunări, participau toți călugării Muntelui Sfânt. La sfârșitul festivităților, conducătorii administrației duhovnicești erau angajați în rezolvarea problemelor stringente a întregii comunități monahale din Munte.
Lavra lui Zygos, Climent și alții care au apăruți pe Athos în sec.IX și X, nu a putut contesta superioritatea Lavrei Careia. Există dovezi ale adunării genarale a călugărilor Muntelui Athos din anul 958, iar în 972 adunarea este legalizată de hrișovul Împăratului Joan Tzimiskes, aprobând primul Statut de organizare (Tragos) al Muntelui Sfânt. Reforme organizaționale majore, se observă după formarea mănăstirilor mari. Prima dintre aceste reforme a fost, încetarea activității altor Lavre existente. A doua reformă, dreptul acordat mănăstirilor Athonite de a dobîndi proprietăți pe teritoriul Muntelui și pierderea acestui privilegiu pentru Lavra Careia. A treia, a permis oficial dreptul mănăstirilor de a lua parte la punerea în aplicare a procesului de gestionare.
Singura Lavră care a fost păstrată pe Muntele Athos este, Lavra Careia sau Protaton, ce a dobîndit un statut dublu: pe de o parte, aceasta este un lăcaș monahal desinestătător, care gestionează un număr mare de chilii, pe de altă parte, este un organ de supraveghere a altor lăcașuri. Odată cu dezvoltarea altor mănăstiri, jurisdicția Protatului treptat se reducea, până când a fost eliminată total în 1661, când Protatul a devenit organul general administrativ intern al Athosului.
PERIOADA BIZANTINĂ
Înființarea Sfintei Mănăstiri Marea Lavră a servit drept punct de plecare pentru crearea unui nou ritm de viață monahală pe muntele Sfânt. Informații privind formarea mănăstirii și despre fondatorul său — Ahtanasie Athonitul, se poate găsi dintr-o serie de surse scrise, dintre care unele sunt scrise fie de el însuși, fie de urmașii săi — ca, de exemplu, textul autorului Athanasie Athonitul, datat cu secolul al XI-lea (Egumenul Eustratie).
Athanasie, sa născut într-o familie a înaltei aristocrații bizantine în orașul Trapezunda (astăzi Trabzon în Turcia), între anii 927- 930 și a primit la botez numele Avramie. Rămas orfan la scurt timp după naștere, este luat de o rudă a mamei sale, fiica căreia sa căsătorit cu fiul unui comandant de cel mai înalt grad în Constantinopol, unde Athanasie a mers după moartea binefăcătoarei sale. A urmat studii la o școală renumită din Constantinopol și apoi pe parcursul unei perioade de timp a lucrat în calitate de profesor la școala unde studiase. În timpul șederii sale la Constantinopol, l-a cunoscut pe Mihail Maleinos, egumenul unei mănăstiri de pe muntele Chiminas. Avramie i-a povestit Sf. Mihail despre viața lui și i-a descoperit dorința lui de a intra în monahism. Tot acolo, el a întâlnit nepotul egumenului — generalul Nichifor Focas care va deveni conducătorul imperiului. Între cei doi se va legat o prietenie extrem de strânsă care avea, ca numitor comun, dragostea față de Hristos și, astfel, Sfântul Atanasie Athonitul va deveni îndrumătorul duhovnicesc al viitorului împărat și al fratelui acestuia Leon patricianul. Generalul Nichifor, plin de iubire față de Dumnezeu, sub influența mentorului său, va făgădui că va alege viața monahală.
Aprins de râvnă pentru viața monahală, Avramie a lăsat toate și a plecat la mănăstirea din Chiminas, egumenului Mihail, l-a primit cu bucurie și l-a tuns în monahism, schimbându-i numele în Athanasie.
Cu 4 ani mai târziu, în anul 958, Athanasie a fost nevoit să părăsească mănăstirea, pentru ca starețul mănăstirii își dorea să-l numească pe Athanasie urmaș și deoarece Atanasie își dorea să ducă o viață pustnicească, luînduși cu el doar rasa și două cărți a părăsit mănăstirea din Chiminas și va pleca în Sfăntul Munte în căutarea unui loc mai însingurat. A slujit în mănăstirea Zygos, unde se va pune sub ascultarea unui bătrân foarte simplu și pentru a nu fi recunoscut, își va schimba numele în Varnava și va afirma că este analfabet. Athanasie a vrut să rămână singur, dar Nichifor Focas, care devenise între timp comandantul tuturor armatelor imperiale, își căuta cu multă stăruința părintele duhovnicesc, poruncind judecătorului din Tesalonic să cerceteze tot Sfântul Munte pentru a-l găsi.
În ciuda faptului că identitatea lui a fost descoperită, Athanasie nu a fost trădat, ci din contra, lui se dă o chilie singuratică lângă Caries unde își va asigura existența copiind cărți. Dar taina sa a fost descoperită din nou, de data aceasta, de generalul Leon Focas(fratele suveranului) și Athanasie iarăși a fost nevoit să se refugieze, ca prin urmare, să ajungă la locul numit Melanos, la capătul Muntelui Athos, unde s-a așezat, departe de alte așezări monahale.
Nichifor Focas aflînduse cu armata bizantină în Creta și luptînd pentru eliberarea insulei de arabi, trimite soli în centrele mănăstirești din acele vremuri la Athos, cerînd să -i fie trimiși călugări să-l ajute prin rugăciunile lor, care de asemenea, suferiau din cauza raidurilor sarazinilor musulmani.
Athanasie a fost convins de părinții atoniți să plece în Creta. Atunci când Creta a fost eliberată, în anul 961, Nichifor considerînd aceasta o binecuvîntare alui Dumnezeu, amintindu-și că făgăduise să intre și el în viața monahală, l-a îndemnat pe Athanasie să construiască o chilie unde el însuși ar săvîrși slujbele. Dar Athanasie, care nu dorea să săvîrșeacă slujbe între un număr mare de oameni, a refuzat.
Athanasie s-a întors la Sfântul Munte, Nichifor și-a continuat cariera glorioasă de commandant, obținînd noi succese militare importante în Siria. La întoarcerea în Constantinopol, Nichifor îi poruncește Egumenului Metodie din Chiminas, să plece la Athos și să-l convingă pe Athanasie să construiască o mănăstire. Construcția a început datorită unei donații bogate de 6 livre de aur care sosesc din capitală. Pe lîngă, Isihăstria generalului care trebuia să fie ridicată în primul rînd, au fost planificate și: Biserica Mare, trapeza, spital dotat cu baie, camera pentru oaspeți, apeduct, o moară și debarcader. Piatra de temelie a mănăstirii a fost pusă înainte de plecarea lui Metodie în 963. Biserica, primele chilii și alte clădiri au fost finalizate în același an. Generalul a avut grijă de finanțarea lucrărilor de construcție, iar mănăstirea a început să primească ajutor anual de la Împăratul Roman II, în cantitatea de 100 de monede de aur. Singura promisiune a comandantului care a rămas neîmplinită este, să renunțe la viața lumească, pentru că în același an, Nichifor Focos a fost proclamat Împărat.
Auzind despre acest eveniment Athanasie a suspendat construcția mănăstirii și sa retras de pe Athos în Cipru și de acolo în Antalya, unde a avut o arătare divină, care la obligat să se întoarcă și să continue construcția mănăstirii. Reluînd construcția, în anul 964, Athanasie s-a întâlnit cu noul împărat. Împăratul a asigurat călugărul că obținerea tronului nu este o manifestare a slăbiciunii, dar o necesitate urgentă de a duce serviciul de stat și că în ciuda noului său statut, el va continua să ducă un stil de viață ascetic. Evident, Nichifor sa ținut de cuvânt, pentru că, chiar și în palat el dormea pe podea, învelinduse cu rasa lui Mihail Maleinos, spre marea dezamăgire a tinerei împărătese.
Continuând participarea sa la construcția mănăstirii, împăratul a emis mai multe decrete — hrișovuri, în unul din care lui Athanasie este transmis în calitate de dar pentru mănăstire fragmente din Crucia Sfîntă, capului lui Vasile cel Mare și Alexandru Pidnsky. Bula de aur a determinat numărul de călugări — 80 de persoane și a decis subvenția anuală a 244 solemne cu privire la veniturile Lemnosului, precum și, în caz de moarte a lui Athanasie, dreptul de a alege următorul Egumen al mănăstirii, ea fost dat însuși împăratului, în caz de decesul acestuia din urmă — adunării călugărilor.
Revenind de la Constantinopol, Athanasie a continuat să construiască mănăstirea, finisînd cîteva chilii, Biserica Sf. Eustafie și Spitalul din Malopotamos, care se afla la 20 km de la mănăstire. De asemenea, au fost construite alte chilii separate, pentru călugării greci și Iberici.
Locuința lui Athanasie inițial a fost organizată pe principiul monahal a mănăstirilor chinoviale. Până în acel moment în Athos au existat doar mănăstiri mici și lavre — obști, formate din chilii separate. Mănăstirea lui Athanasie nu sa referit niciuneia dintre aceste categorii existente, deoarece prin dimensiunele sale, seamănă mai mult cu Lavră și conform regulamentului — cu o mănăstire.
Faptul că Ahanasius a păstrat numele "Lavră" poate fi explicat prin dorința sa de a stabili o comunitate în exemplul mănăstirii Chimenului, necătînd la faptul că, Nichifor a pledat pentru o organizare chinovială.
Ioan Tzimiskes, care și-a înlocuit unchiul Nichfor Focu pe tron, a continuat fapta cea bună a predecesorului său și a făcut donații generoase mănăstirii, în ciuda nemulțumirii din partea altor lăcașuri cauzate de inovațiile introduse și de asemenea, a crescut numărul de călugări la 120. În 971, împăratul bizantin Ioan Tzimiskes, aprobă primul Statut de organizare al Muntelui Sfînt numit Tipicul lui Tzimiskes sau Tragos. Acest document, originalul căruia este păstrat în mănăstirea Protaton, nu-și dezvăluie inovațiile introduse de Athanasie și în acest fel, le aprobă pe deplin, prin urmare, toate mănăstirile de pe Athos încep să urmeze exemplul Marei Lavre.
Fiind în postură de stareț al mănăstirii, în anul 972 Athanasie se va implica în prima organizare oficială a Athosului prin actul denumit Tragos sau Tipic care a fost semnat de el însuși, alți 46 de stareți ai ațezămintelor monahale athonite și semnat de însuşi Împăratul Ioan Tzimiskís, acest document există până azi şi se păstrează în Sfânta Kinotită ca odor de arhivă foarte preţios al Sfântului Munte.
Acest cod de reguli se bazează pe patrimoniul lui Teodor Studitul, păstrând 14 din cele 24 de dispoziții a Tipicului celui din urmă. Athanasie urmează principiul cel mai important; autonomia față de autoritatea bisericii din mănăstirea Studion(Constantinopol), exemplu care a fost urmat și de alte mănăstiri, cu consecințele consecvente. Un alt principiu al Studionului —este detașarea de la stat — care nu a găsit o susținere din partea Sfântului Munte, deși intervenția acestuia în afacerile Athosului a fost întotdeauna destul de limitată.
Tipicul lui Athanasie determină drepturile și obligațiile Egumenului mănăstirii, inclusiv pregătirea și numirea în post a urmașului său. În plus, în acest documemt este stabilit termenul de 3 ani ,pentru călugării noi veniți și a introdus o nouă formă a vieții monahale — "Chilioți" sau ,, Isihast,,cu un număr total de 5, care trăiesc în afara mănăstirii, dar lângă ea în chilii separate și au dreptul la un urmaș. Tipicul lui Athanasie interzice să fie tunși călugări eunucii și cei fără de barbă, precum și accesul pe teritoriul Sfîntului Munte al animalelor de gen feminin și îndeamnă să se evite orice contact cu animalele în general.
Tipicul emis în anul 922, reglează funcţionarea şi competenţele administraţiei centrale a Sfântului Munte, a servit drept bază pentru sistemul chinovial al obștii monahale nu numai pe muntele Sfânt, ci în întreaga lume ortodoxă. În anul 994 a tipicul fost completat cu testamentul lui Athanasie, în care se descrie procedura de alegere a Egumenului de către consiliu, care este format dintr-un președinte și 15 reprezentanți. O altă completare a tipicului a fost emisă în anul 985 și explică unele poziții de organizare internă ale mănăstirii.
Sfântul Atanasie Athonitul este o personalitate duhovnicească excepțională care a marcat istoria Sfântului Munte fiind întemeietorul vieții de obște din acest loc, a trecut în cele veșnice pe 5 iunie, probabil în anul 1001, atunci cînd se prabușește cupola bisericii atît peste Sfîntul Atanasie, cît si peste ceilalți călugări care lucrau la zidurile biserici. Potrivit dorinței sale, în calitate de urmaș al său a fost numit călugărul Anthonie, urmașul credincios al lui Athanasie, care la însoțit în Cipru și numit de el, nu alt fel de cît, "Anthonie al meu ".
În 1010, după o slujbă scurtă al Egumenului Feoctist, este înlocuit în acest post de Feodor, iar în anul 1015, de Eustatie care era responsabil pentrul terenul deținut de Lavră de pe insula Sf. Eustatie.
Faima lui Athanasie și ucenicii săi sa răspândit cu mult dincolo de limitele Athoului și sa reflectat atît în inimile oamenilor obișnuiți, cât și a clericilor și monarhilor din Italia, Iberia, Armenia și alte țări. Călugării care au ajuns la Athos din alte state trăiau grupuri în chilii, completând treptat tot teritoriul din jurul Lavrei, în timp ce unii dintre ei s-au stabilit în mănăstirile mari ale Sfîntului Munte precum Iviron, Amalfion, Dohiariu și altele.
Pe toată perioada bizantină, cu puţine excepţii, politica imperială a fost deosebit de favorabilă Sfântului Munte. Aproape toate mănăstirile au fost numite într-o anumită epocă a existenţei lor „mănăstiri împărăteşti”, adică aşezăminte împărăteşti protejate de intervenţiile demnitarilor politici şi bisericeşti. Privilegii, scutiri de impozite şi danii ale împăraţilor şi ale demnitarilor.
Împărații Bizantini au fost binevoitori și față de Marea Lavră oferind ajutoare materiale semnificative. Deci, începând cu anul 1057, mănăstirea primea anual o subvenție în valoare de 812 de monede. Marei Lavre e-au fost transmise în dăr, de asemenea, mănăstirea Peristeron din Thesalonic, cu terenurile sale din regiunea Ierissos, mănăstirea Gomat aflată în aceeași regiune și un șir de mănăstiri de pe Muntele Sfânt: Monoxilitis, Calafat, Adonis, Vulev Tiron și Macri.
Marea Lavră pentru totdeauna a ocupat poziția dominantă în Ierarhia Athosului. În perioada latinismului a fost ocolită de necazuri — eventual datorită inaccesibilității locației, dar poate, de asemenea, datorită relațiilor pe care le aveau reprezentanții ei în Constantinopol. Acest lucru explică, de asemenea, o creștere majoră a istoriei mănăstirii în secolul al XIV-lea.
Perioada ocupaţiei otomane
Cucerirea Sfîntului Munte de către Imperiul Otoman, a revenit perioadei de bunăstare a mănăstirii.
O atitudine deosebit de binevoitoare față de Marea Lavră a fost urmărită în istoria celor mai mari conducători ai Nordului de pe timpurile acelea, oferindui mare onoare și respect. Printre ei a fost Țarul Ivan cel Groaznic, nepotul Sofiei Paleologu și mulți alții. Datorită acestui sprijin în secolul al XVI-lea, a fost realizat un mare proiect de zugrăvire cu fresce al biserici și reparație a clădirilor.
Dar după căderea bizantinului creștin în mâinile turcilor, bunăstarea a luat sfârşit pentru Lavra athonită. Impozitele nemiloase ale turcilor, au adus mănăstirea într-o stare dramatică, astfel încât Lavra nu a mai putut funcţiona ca înainte, monahii au continuat să plece din ea.
În secolul următor situația se agravează.
În anul 1662, Marea Lavră a fost vizitată de Patriarh, care a găsit aici doar cîțva călugări.
Abia în anul 1808, Marea Lavră a reușit să-și întoarcă fosta ei mărețe. Dar necătînd la acest fapt, populația călugărilor de pe întregul Munte era redusă semnificativ, iar în Marea Lavră rămaseră doar 158 de monahi.
Zilele noastre
Mănăstirea Marea Lavră este cea de întîi așezare chinovială din Athos și prima din eparhia Sfantului Munte are jurisdicție asupra tuturor schiturilor și sihastriilor din jurul vîrfului Athos. A fost întemeiată în anul 963 prin străduința pustnicului Atanasie din Trapezunda şi cu ajutoare băneşti date de către împăraţii Bizantini, Nichifor Focas (963-959) şi Ioan Tzimiskes ( 969-973).
Ea poate fi considerată, într-o oarecare măsură mănăstirea tutelară al Sfântului Munte, pentru că a servit drept modelul uniu nou tip de așezămînt monahal, care a fost urmat de toate celelalte mănăstiri, nu numai în modul lor de organizare și a muncii, ci și în plan arhitectural. Monahismul Athonit dotorează caracterul său special, care este păstrat în întreaga obște monahală Ortodoxă, Marei Lavre. În 1963 s-a sărbătorit cu mult fast împlinirea a 1000 de ani de la întemeierea mănăstirii, eveniment la care au luat parte reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe, precum şi numeroase oficialităţi, ceea ce poate fi considerat și Mileniul Muntelui Sfânt.
Locul așezării sale, precum și fondatorii săi, au făcut Lavra în același timp greu de atins și foarte dorită pentru vizite. Mergând spre Marea Lavră dinspre mănăstirea Caraal, drumețului se deschide o priveliște asupra vârfurilor muntelui, care își iau începutul chiar lângă mare și ajung la cel mai important vârf al Muntelui Sfânt, aproape întotdeauna acoperit de zăpadă. Lavra este construită la o altitudine de 160 m deasupra nivelului mării.
Navele cu mare dificultate sunt ancorate într-un port mic numit "Mandraki", pentru că valurile mării sunt sparte de coasta stâncoasă, neîncetînt nici un minut. Deasupra debarcaderului se află un turn care a fost construit ca o structură defensivă. După 20 de minute de mers pe jos, drumețul ajunge la porțile mănăstirii, situate în colțul Nord-Vestic a peretelui hexagonal din jurul așezămîntului.
Mărețea mănăstirii impresionează încă de la intrare, deoarece porțile prezintă o structură monumentală cu trei treceri. În fața intrarării în mănăstire, este situat un foișor și un izvor care se ascunde în umbra copacilor înalți. La intrarea în curte se deschide o priveliște minunată asupra complexul imens de clădiri înconjurate de pereții mănastirii. La fel, în curte se afla și cel mai vechi chiparos din lume, plantat de însuși Sfantul Atanasie Athonitul. Mănăstirea formează o localitate întreagă, care poate fi văzută doar ridicînd și coborînd numeroase scări, după ,trecînd prin mai multe curți și subterane întunecate, adesea urmând cărări ciudate ca într-un final să fii ajuns în fața unui număr mare de turnuri și clopotnițe. Numeroase clădiri ale mănăstirii au fost construite ca structuri defensive, gata să reflecte orice raiduri. Din cele 15 turnuri ale zidului care înconjoară mănăstirea, cel mai vechi este Turnul Tzimiskis, care se înalță în colțul Sud-Vestic al zidului, nu departe de intrare.
Deoarece, Marea Lavră a fost întotdeauna mare și bogată, de mai multe secole ea a fost una dintre obiectivele principale ale invadatorilor. Pirații care veneau aici cu invazii din Sudul Mediteranei au încercat în repetate rânduri să pună stăpânire asupra comorilor ei.
Biserica Mare a Lavrei — este prima biserică a mănăstirii păstrată pînă-n zilele noastre pe întregului Munte Sfânt. Ea a fost fondată de însuși Athanasie Athonitul, piatra de temelie a Marii Lavre a fost pusă în anul 963, în locul numit Melana. Biserica era suficient de spațioasă pentru numărul de călugări din vremurile acelea vechi. Atunci cînd zidurile Bisericii nu au mai putut să găzduiească numeroșii călugării, Athanasie a început lucrările de extindere a clădirii cu puțin înainte de moartea sa. Inițial mănăstirea a fost închinată, Adormirii Maicii Domnului, însa după ce Sfîntul Athanasie a trecut în cele veșnice, mănăstirea a luat drept hram Adormirea Cuviosului, care se prăznuieste în data de 5 iulie, evident, datorită acestui fapt, pelerinilor le este mult mai ușor să ajungă aici pe timp de vară.
Biserica aparține tipului architectural Bizantin. Cupola de 6,25 m lățime este așezată pe 4 coloane. Aspectul arhitectural al Bisericii seamănă cu o structură piramidală cu mai multe încăperi de înălțimi diferite. Frescele cu care acesta a impodobit catoliconul sunt între cele mai frumoase din Sfantul Munte, au fost create în 1535 de Teofan din Creta datorită Mitropolitului Neofit, acestea au servit drept exemplu de decorare pentru toate bisericile principale ale Muntelui Sfânt al epocii ulterioare. Iconostasul din marmură este datat cu o perioadă mai veche a fost creat în 1887, dar icoanele găzduite aici aparțin epocii anterioare.
În paraclisul Sfinților 40 de Mucenici, aflată în partea stîngă a bisericii centrale, în interior, se găsește mormîntul Sfîntului Athanasie Athonitul, fondatorul mănăstirii, de asupra sarcofagului de marmură în care sînt păstrare moaștele Sfîntului, ard 7 candele. Tot aici, se află doua icoane sfinte a lui Isus Hristos și a Maicii Domnului. Primele fresce sînt datate cu anul 1571. Paraclisul din dreaptă este dedicat Sfântului Nicolae și dispune de un iconostas din lemn.
Pereții mănăstirii au 15 capaclisuri atașate. Unul dintre acestea este dedicat lui Athanasie Athonitul și păstrează 2 comori fără de preț: toiagul de fier de doi coți, în patru muchii, al sfîntului Athanasie și o cruce de lemn, ferecată în fier, pe care o purta la pieptul lui. Al doilea paraclis — "Cucuzelița" păstrează sfînta icoană facătoare de minuni cu aceeași denumire. În spatele zidurilor mănăstirii sunt încă 19 paraclisuri.
Scăldătoarea se află între biserica principală și trapeză, înconjurată de opt coloane de origine pre-creștină. A fost construită în 1060, iar cupola ei a fost decorată în 1635. Aceasta este cea mai mare scăldătoare din întregul Munte Sfînt. Vizavi de intrarea în biserica centrală este situată trapeza construită în formă de cruce și frumos decorată cu fresce.
