Dezvoltarea gândirii spirituale

Dezvoltarea gândirii spirituale și a teologiei pe Sfântul Munte

Începând cu sec. al XIV-lea, Athosul, ca o capitală spirituală a Ortodoxiei, s-a remarcat printr-o activitate amplă și intensă, care atingea aspectele spirituale ale vieții peninsulei și ale întregii lumi ortodoxe. Deși această perioadă a devenit una dintre cele mai grele din istoria Sfântului Munte, trebuie remarcat faptul că niciodată Athosul nu a atins culmi atât de înalte în teologie și dezvoltare duhovnicească.

Această înflorire se explică prin mai mulți factori, dintre care unul este legătura strânsă dintre Sfântul Munte și Patriarhie, consolidată prin bula de aur împăratului Andronic al II-lea (1312). Un al doilea motiv îl constituia stabilirea contactelor cu reprezentanți ai altor țări — contact care avea, desigur, și o latură negativă, deoarece în mare parte se reducea la atacuri din partea cotropitorilor străini, însă exercita totodată o anumită influență asupra dezvoltării gândirii teologice, concentrată în jurul aspectelor duhovnicești ale vieții. Un al treilea factor poate fi numit global, întrucât această epocă a fost perioada de înflorire a științei, filologiei, culturii și artei în întreaga Imperie Bizantină și, în mod special, pe Athos.

Evaluând contribuția Sfântului Munte la dezvoltarea teologiei, trebuie acordată o atenție deosebită prezenței fenomenului isihasmului pe Athos. Începând cu sec. al IV-lea, monahismul se confruntă cu o dilemă: problema alegerii între practică și teorie. Aspectul practic — starea de catharsis și viața dreaptă; aspectul teoretic — vederea Pronie­i Dumnezeiești prin privirea lăuntrică. Sfântul Grigorie Teologul vorbea astfel despre aceasta:

„Ce ai prefera: practica sau teoria?

Contemplarea este starea celor desăvârșiți,
practica — lucrarea multora.

Și una, și cealaltă sunt benefice și necesare,
dar dedică-te aceleia spre care ești mai înclinat prin firea ta.”

Practica se dobândește de obicei în viața de obște, în timp ce teoria este prerogativa pustnicilor și asceților. Scopul final al vieții monahale este unirea cu Dumnezeu, care se dobândește prin rugăciune și liniștire. Din vechime, monahii au căutat și au găsit propriile lor metode de a atinge această unire. Începând cu sec. al V-lea, apare o rugăciune simplă precum „Doamne, miluiește”. Să nu uităm că, o mare parte din timp, călugării erau nevoiți să îl dedice treburilor materiale ale mănăstirii, însă doar retragerea în liniște putea dărui noi înaintări pe tărâmul duhovnicesc.

Tendința unei dedicări totale dezvoltării unei spiritualități profunde apare pe Athos la sf. sec. al XIII-lea, când a apărut un mic grup de călugări care foloseau metode speciale ce le aduceau Iluminare Divină. Un rol deosebit în formarea isihasmului îl are Nichifor din Singurătate, despre care s-au păstrat mărturii și în scrierile Sfântului Grigorie Palama. Potrivit notelor sfântului, după alungarea sa de către Biserica Apuseană, Nichifor sosește din Italia pe Athos — la hotarul dintre ceresc și pământesc — unde intră în preajma isihaștilor. Pe Sfântul Munte, Nichifor întemeiază o „școală”, unde îi învață pe ucenicii săi gândirea teologică.

Teolipt al Filadelfiei este un alt sfânt cinstit al acestei epoci. Născut în Niceea, a fost hirotonit diacon. În anul 1277, fugind de persecuții, a ajuns pe Athos, unde a primit tunderea monahală și s-a nevoit în apropierea Kareiei. Acolo, datorită vieții sale virtuoase, a devenit povățuitorul Sfântului Grigorie Palama.

Și Patriarhul Constantinopolului, Atanasie I, a viețuit ca monah pe Athos. Respectând cea mai strictă disciplină, dorea să realizeze o reformă bisericească prin înăsprirea canoanelor, însă a provocat nemulțumirea clerului și a fost nevoit de două ori să renunțe la tronul patriarhal. Palamas, care îl cunoscuse personal pe Atanasie I, îl considera adept al metodei de rugăciune trupească-duhovnicească, cu toate că preocupările patriarhului vizau mai degrabă organizarea lumească.

Isihasmul și-a răspândit prezența datorită eforturilor Sfântului Grigorie Sinaitul, care a viețuit pe Athos, dar a fost nevoit să îl părăsească din cauza incursiunilor neîncetate ale piraților. Grigorie Sinaitul s-a stabilit în Tracia, unde a adunat în jurul lui un grup de ucenici și urmași. Tot în Tracia a scris majoritatea operelor sale.

Metoda urmată de călugării isihaști cerea o concentrare deplină asupra rugăciunii, precum și participarea directă a trupului în practicile duhovnicești. Mintea se concentra asupra lumii lăuntrice și nu asupra celei exterioare, respirația se sincroniza cu rostirea fără glas a rugăciunii, în timp ce privirea trebuia îndreptată spre o anumită parte a corpului. Scopul final era contemplarea Luminii Divine. În aceasta consta ideea principală a isihasmului „popular”, sau practic. Această metodă era folosită în principal de monahii începători, iar în scurt timp aceste practici au ajuns la cunoștința lui Varlaam Calabritul — călugăr, teolog și filosof, sosit din Constantinopol la Tesalonic.

Varlaam a declanșat o amplă campanie împotriva metodelor isihaste, punând astfel începutul unei teologii anti-isihaste, înainte ca însăși linia teologică a isihasmului să fie clar formulată. Teologia isihastă a luat naștere în perioada confruntării cu erezia, deoarece adversarii isihasmului uneau conceptele de filosofie și teologie, în timp ce isihasții nu înțelegeau teologia ca pe un obiect de studiu, ci ca pe un mijloc de dobândire a experienței duhovnicești.

Varlaam își întemeia judecățile, în mod evident, pe biologie și antropologie, susținând că sufletul și trupul nu pot fi unul întreg. Viziunile sale erau sprijinite și de filosofia neoplatonică. Potrivit afirmațiilor lui Varlaam Calabritul, Domnul nu doar că este nevăzut, ci nici nu poate fi simțit sau înțeles. De partea lui s-a alăturat un număr mare de clerici, însă niciunul dintre ei nu slujea pe Athos. Pentru a răspunde atacurilor, Sfântul Grigorie Palama a plecat din Sfântul Munte către Tesalonic. Deși însuși Grigorie Palama nu aprecia prea înalt această metodă practică a isihaștilor și o considera potrivită mai ales pentru monahii începători, el a fundamentat teologic dreptul ei la existență într-o serie de convorbiri și lucrări scrise. Grigorie Palama împărțea percepția lui Dumnezeu în două categorii: ființa și energiile Sale, subliniind că înțelegerea și perceperea Domnului sunt în același timp posibile și imposibile, deoarece nu putem cuprinde ființa Sa, dar putem vedea lucrările Lui.

La afirmația despre separabilitatea sufletului de trup, sfântul a remarcat că, în timpul dăruirii omului practicilor spirituale, trupul participă de asemenea la acest proces, neputându-se despărți de suflet în acel moment, după cum nici sufletul nu se poate despărți de trup. Astfel, Grigorie Palama a pus temelia teologiei isihaste.

Prima condiție a apropierii de Dumnezeu era unirea minții (nous) cu întregul organism al omului; a doua — rugăciunea neîncetată, în timpul căreia puterile omenești depășesc limita obișnuită a înțelegerii. Ca urmare a acestei practici, Iluminarea Divină coboară asupra omului, pururea izvorâtă din Sfânta Treime, în timp ce mintea, cuprinsă de această lumină și devenind părtașă a ei, se face ea însăși lumină. Omul rămâne creația lui Dumnezeu, iar singura sa legătură cu El este legătura dintre Creator și creatură.

Isihasmul este o mișcare spirituală ce și-a primit dezvoltarea pe Sfântul Munte, de unde provin și cei mai importanți reprezentanți ai săi. Până în sec. al XIV-lea, Athosul exercita o influență atât de largă asupra imperiului, încât contemporanii înalți în rang vorbesc despre el cu evlavie și bunăvoință, folosind expresii precum: „oraș ceresc”, „hotarul dintre pământesc și nepământesc”, „casa harului” și „atelierul evlaviei”. Merită menționat, în mod special, înflorirea culturii și artei pe Muntele Sfânt în această perioadă.

Academia Athonită

Într-un anumit sens, fiecare mănăstire de pe Sfântul Munte reprezenta o adevărată școală, motiv pentru care nu exista nevoia înființării unei instituții separate de învățământ. Această necesitate a apărut abia atunci când Kariés a devenit capitala peninsulei și aici a fost transferat principalul organ de conducere al Athosului. Prima încercare a fost făcută de călugării catolici, însă nu a avut succes.

Punerea în practică a planurilor privind întemeierea unei instituții educaționale s-a realizat abia la mij. sec. al XVIII-lea, pe fundalul unei creșteri generale a nivelului cultural și alfabetizării, precum și datorită sprijinului mai multor centre de iluminism grecesc. Monahul Meletie de la Vatoped, din propria inițiativă, a organizat în 1749 o școală în incinta mănăstirii. Numărul elevilor a fost atât de mare, încât s-a simțit imediat nevoia construirii unei clădiri separate. Proiectul acestei clădiri includea săli de clasă, încăperi comune și 170 de camere. Curând, mănăstirea Vatoped, neputând susține un asemenea proiect de construcție de amploare, a cerut ajutorul patriarhului Chiril al V-lea, care a contribuit considerabil la finalizarea acestuia. În anul 1750, patriarhul a emis un decret potrivit căruia administrarea instituției era încredințată unui consiliu format din doi mitropoliți, doi funcționari bancari și Meletie, care, prin atribuțiile sale, era echivalat cu ceilalți membri. Mandatul profesorilor era de trei ani, iar salariul lor — 1.000 de kuruși pe an, o sumă nemaiauzită chiar și în Europa acelor vremuri. Totuși, din aceste venituri, profesorul era obligat să-și întrețină singur ajutorul și asistentul. Programa școlară cuprindea următoarele discipline: gramatică, logică, filosofie, etică, matematică și teologie.

Noua clădire se înălța deasupra mării, pe o colină aflată în apropierea mănăstirii Vatoped. Dacă la început erau doar 20 de elevi, în scurt timp numărul lor a ajuns la 200, deoarece aici veneau nu doar din mănăstirile din apropiere, ci și din teritorii aflate dincolo de Sfântul Munte. În decretul patriarhului, această instituție era numită „frondistirion”, adică școală superioară, iar profesorul ei, Evghenie Vulgaris, i-a dat denumirea de academie ecumenică, conferindu-i caracterul unei academii grecești antice, precum cea a lui Platon.

Unul dintre roadele activității lui Evghenie Vulgaris a fost deschiderea unei tipografii în Lavra din Kariés, în anul 1759. Totuși, în același an, Evghenie a fost nevoit să părăsească instituția pe care o înființase, întrucât în jurul academiei începuseră să apară neînțelegeri și nemulțumiri. El a rămas însă pe Athos și s-a dedicat studiului și scrierii de lucrări, insuflând celor din jur pasiunea sa pentru cunoaștere și știință.

La postul de conducere al academiei, Evghenie Vulgaris a fost urmat de Nicolae Dzerdzulis, profesor din Mețovo și excelent matematician. După trei ani, și acesta a fost nevoit să renunțe la funcție. Succesorii săi au continuat să plece în mod constant, astfel încât patriarhul Gavriil al IV-lea a dorit să numească personal un om potrivit, alegându-l pe ierodiaconul Ciprian, un fost discipol al lui Evghenie. Cu toate că Ciprian a condus academia aproape douăzeci de ani, realizările sale nu au fost atât de impresionante.

Educație

Școala athonită, care și-a deschis pentru prima dată porțile în anul 1847, a funcționat până în 1916, cu o întrerupere cauzată de începutul Primului Război Mondial și de invazia franceză. În 1930, școala și-a reluat activitatea, dar aceasta a durat doar câțiva ani — până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Școala se afla într-o aripă a uneia dintre clădirile Schitului Sfântul Andrei și, în 1953, a fost redeschisă în același loc.

Unii dintre învățații Sfântului Munte au adus o contribuție uriașă la dezvoltarea științei și au îmbogățit tezaurul de cunoștințe despre acest loc sfânt pentru ortodocși. Ei au întocmit cataloage detaliate cu descrieri ale manuscriselor din cele 18 mănăstiri, cronici ale obștilor și au consemnat istoria Athosului din cele mai vechi timpuri, acordând o atenție deosebită rolului său în mișcarea de eliberare a Greciei în perioada stăpânirii otomane.

În aceeași perioadă, pe Athos apar primele publicații periodice, distribuite atât pe Sfântul Munte, cât și în afara lui. Prima revistă publicată s-a numit „Athos”, tipărită în 1919 și existentă până în 1931. O altă publicație, „Calendarul Sfântului Munte”, a fost tipărită în 1927. Între anii 1936 și 1961 a existat revista „Biblioteca Sfântului Munte”, editată în orașul Volos. Mănăstirile publicau, de asemenea, periodic propriile lor ediții. Până în 1981 a existat revista „Dialogurile Athonite”, care conținea texte ale Sfinților Părinți, traduse și comentate. Buletinul informativ „Protaton” este cunoscut începând cu anul 1982.