Frescele marelui Giorgio

Georgis, sau Giorgio (Gheorghe), a fost un aghiograf (iconar) cretan din secolul al XVI-lea. Provenea dintr-o familie venețiană elenizată din Creta. Nu se cunosc foarte multe date și fapte din viața lui. A fost ucenicul lui Teofan Cretanul, care a exercitat asupra lui o influență stilistică profundă. I se atribuie numeroase lucrări importante în Grecia continentală, însă prezența lui nu este consemnată în inscripțiile de temelie ale monumentelor, fiind cunoscută doar din alte surse scrise.

Giorgio este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai picturii postbizantine timpurii. Cea mai veche lucrare a sa pare să fi fost pictarea în frescă a mănăstirii Dionisiu de pe Muntele Athos. Conform unui manuscris datat în anul 1634 (nr. 64), se menționează că „Giorgio Cretanul” a fost aghiograful mănăstirii. Catoliconul (biserica principală) și o parte din trapeza Dionisiu au fost pictate în anul 1547, lucru pe care îl aflăm din inscripția corespunzătoare: „Această pictură a fost realizată de remarcabilul maestru, domnul Gheorghe din insula Creta”.

De asemenea, frescele mănăstirii Rousanou din Meteora (1560) și ale mănăstirii Dohiariu de pe Muntele Athos (1568) sunt atribuite mâinii lui Giorgio.

Giorgio este considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai picturii postbizantine timpurii, egal — după părerea unora — cu Teofan Grecul (Cretanul), iar lucrările sale aparțin stilistic așa-numitei „școli cretane” de iconografie. O trăsătură caracteristică a tehnicii sale este preferința pentru culorile închise și utilizarea nuanțelor intense în formele frescelor, care se remarcă prin severitate și plasticitate, astfel încât par voluminoase și vii.

Școala Cretană și influența ei

Școala cretană nu reprezintă doar păstrarea tradiției în iconografia Greciei, ci și un nou salt înainte. Arta, în același timp tradițională și nouă, este numită de istorici „școala cretană”, în principal datorită predominanței pictorilor cretani printre creatorii ei.

Surprinde „supraviețuirea” creativă a acestei școli, care contrazice contextul politic și social al epocii, dar îl și exprimă: să nu uităm că țara se afla atunci sub jugul dominației turcești, sub opresiunea musulmană.

Cu adevărat, iconografia este „o sursă nesfârșită de inspirație, la care ne putem întoarce oricând… o forță de orientare asupra căreia, în mod ideal, timpul nu are influență”.

După anul 1453, Grecia este împărțită între turci (Grecia continentală) și venețieni (insulele), iar în aceste condiții Biserica rămâne singura instituție vie a Bizanțului. De acum înainte, Ortodoxia este ceea ce îi diferențiază pe învingători de învinși. De aceea, rolul Bisericii devine deosebit de important pentru națiune.

Înlocuirea ideii de identitate națională cu religia ne poate arăta cât de mult s-a transformat iconografia, în acea perioadă, dintr-o artă religioasă într-un limbaj vizual național.

Frescele lui Giorgio din Mănăstirea Dionisiu

Mănăstirea Dionisiu are paisprezece capele și este situată în partea de sud-vest a peninsulei. Este una dintre cele mai importante mănăstiri de pe Muntele Athos. Așezământul a fost întemeiat în a doua jumătate a sec. al XIV-lea de Sfântul Dionisie.

Catoliconul (biserica principală) al mănăstirii, închinat Cărții Facerii a Sfântului Ioan Înaintemergătorul, a fost construit cu puțin timp înainte de mij. sec. al XVI-lea.

Soarta Mănăstirii Dionisiu este unică printre mănăstirile athonite, deoarece în ultimele cinci secole nu a suferit niciodată un incendiu. Perioada de maximă înflorire a mănăstirii a fost în sec. al XVI-lea.

Frescele

Frescele mănăstirii sunt realizate după temele Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul (probabil între anii 1560–1564). În mod tradițional, aceste scene erau pictate pe peretele vestic al bisericii, adică pe partea opusă altarului. Credincioșii le vedeau ieșind din biserică — pentru a păstra în suflet frica de Dumnezeu și a se feri de păcat.

Este interesant faptul că în această mănăstire scenele despre sfârșitul lumii sunt pictate pe peretele exterior al trapezei.

Aceasta este singura reprezentare completă din lume a iconografiei evenimentelor Apocalipsei.

Toate cele 20 de scene redau iconografia capitolelor Apocalipsei, exact așa cum sunt descrise în text.

Trapeza

Aici se pot vedea reprezentări care ilustrează scene din ultima carte a Noului Testament. Toate sunt însoțite de citate corespunzătoare, scrise cu litere mari, din Apocalipsa Sfântului Ioan.

Unele dintre scenele frescelor din trapeză:

• Arătarea lui Iisus Hristos apostolului Ioan. Însuși Domnul Se arată Evanghelistului Ioan, descoperindu-i adevărul și tainele — de aici numele „Apocalipsă” (descoperire).

Hristos este reprezentat stând pe un nor, cu un brâu de aur și cu mâna dreaptă ridicată, ținând în ea șapte stele (îngerii) — simbolul episcopilor celor șapte Biserici. Pe lângă El ard șapte sfeșnice, simbolizând cele șapte Biserici din Asia Mică cărora le este adresată Apocalipsa. Jos stă Ioan, ascultând cu atenție cuvintele Domnului.

• Liturghia cerească, cartea și Mielul. Această scenă reprezintă începutul Apocalipsei — deschiderea primei peceți a cărții judecăților. Pe Tron Se află Dumnezeu, purtat de cetele îngerești. Cei patru Evangheliști sunt pictați după tradiție sub formele celor patru făpturi. Deasupra capului lui Dumnezeu se află șapte făclii, care simbolizează Duhul Sfânt.

Mielul, unul dintre simbolurile lui Hristos, este Cel ce poate deschide cartea în care este cuprins trecutul, prezentul și viitorul. Mielul are șapte coarne și șapte ochi — după numărul profeților Vechiului Testament. Când Mielul deschide cele 7 peceți, se aud vocile celor 4 evangheliști – animale: „Vino și vezi”.

• Cei patru călăreți ai Apocalipsei. Fiecare călăreț stă pe un cal de o anumită culoare. Călăreții sunt personaje biblice care întruchipează diferite evenimente nefaste ce vor avea loc înainte de A Doua Venire și Judecata de Apoi. Ei sunt descriși în capitolul al șaselea al Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul.

Primul călăreț pe cal alb este Ciuma. După el urmează Războiul pe un cal roșu, având în mâini, așa cum se cuvine, sabia. Apoi vine Foametea pe un cal negru. Încheie șirul un cal palid — Moartea.

• 144.000 de aleși. 

„Și am văzut un alt Înger, ridicându-se de la răsăritul soarelui, având pecetea Dumnezeului celui viu. Și a strigat cu glas puternic către cei patru Îngeri cărora li se dăduse să vatăme pământul și marea, zicând: «Nu faceți rău nici pământului, nici mării, nici copacilor, până nu vom pune pecetea pe frunțile slujitorilor Dumnezeului nostru». Și am auzit numărul celor pecetluiți: pecetluiți erau o sută patruzeci și patru de mii din toate semințiile fiilor lui Israel.”

• A cincea trâmbiță. O frescă înfricoșătoare care înfățișează creaturi înaripate căzând din cer, cu chipuri omenești. Posibil — demoni eliberați pentru a-i chinui pe cei ce nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunte.
• Cele două fiare. Una dintre figurile centrale este falsul profet, care se ridică din pământ; el ia înfățișarea unui miel. Acesta este așa-numitul „prooroc” al însuși Antihristului — „lucrează înaintea lui cu toată puterea fiarei celei dintâi”. Acest „miel” prin mijloace înșelătoare amăgește omenirea și o atrage de partea Antihristului ce va să vină.

Următoarea fiară, cu multe capete, iese din mare (cercetătorii consideră că aceasta simbolizează mediul politic).

• Cei șapte îngeri cu potirele mâniei. Ultimul îndemn adresat neamului omenesc pentru a se pocăi de păcatele sale.
• Marea desfrânată și fiara. Una dintre cele mai discutate teme ale Apocalipsei. Pe această frescă apare fiara pe care stă marea desfrânată. Ce simbolizează această femeie? Părerile cercetătorilor diferă: unii Părinți ai Bisericii considerau că ea este o alegorie a Romei Vechi sau a „Noii” Rome, orașul celor șapte coline. Există și părerea interesantă că femeia simbolizează Biserica apostată.
• Victoria călărețului pe cal alb. Pe frescă este reprezentată lupta dintre călăreții „albi” și „roșii”. În fruntea uneia dintre cete se află un înger în chip de ostaș; potrivit inscripției, acesta este „Cuvântul lui Dumnezeu”. Capul îi este încununat cu o coroană, iar din gura lui iese o sabie adevărată. Oștenii lui — îngerii — reușesc să respingă atacul vrăjmașului lui Dumnezeu și să-l arunce în lacul cu sulf, care arde cu foc. Păsările răpitoare de culoare albă sunt, de asemenea, ajutoarele oștirii îngerești; ele se avântă din cer pentru a sfâșia trupurile oștenilor Antihristului. Deznodământul bătăliei este pieirea balaurului cu șapte capete.
• Îngerul și Satana cel doborât. „Şi am văzut un înger care cobora din cer şi avea cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna sa. El l-a prins pe Balaur, Şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana şi l-a legat pentru o mie de ani şi l-a aruncat în adânc, l-a închis şi a pus pecetea deasupra lui ca să nu mai înşele neamurile până când se vor sfârşi cei o mie de ani. După acestea trebuie să fie dezlegat pentru puţin timp.”

Îngerul din frescă ocupă locul central: cheia din mâna sa dreaptă este menită să deschidă și să închidă ușa adâncului. Lanțul cu care este ținut Satana este colorat în roșu.