Influența Athosului asupra altor țări

Perioada bizantină

Începând chiar cu cele mai timpurii etape ale istoriei Athosului, aici au apărut și străini. Merită amintit armeanul Iosif, care a dus viață monahală alături de Eftimie cel Nou în sec. al IX-lea. Cel mai mare număr de străini i-a adunat în jurul său Atanasie Athonitul: „o mulțime de oameni de tot felul de naționalități, limbi, familii și orașe”, după cum se spune în hagiografia sa. Romani/romei, calabrezi, iberici, armeni și alții — însă, ce este interesant, în această listă lipsesc - slavii.

Structura Imperiului Bizantin poate fi privită ca fiind pe două niveluri: pe primul nivel se afla însuși statul bizantin, care cuprindea populația sa — formată în principal din greci și alte naționalități —, iar pe al doilea nivel se găseau statele-sateliți, situate de jur împrejurul vastului imperiu. Destul de des, granițele erau atât de neclare încât părți ale imperiului erau incluse în statele satelit, apoi reveneau din nou sub stăpânirea Bizanțului. Același lucru se întâmpla și cu populația predominant grecească, care periodic ajungea sub autoritatea acestor state-sateliți.

Din acest punct de vedere, Sfântul Munte Athos reprezintă o miniatură a Imperiului Bizantin. Călugării Sfântului Munte proveneau din popoarele care locuiau în cuprinsul Bizanțului, iar între ei nu existau diferențe semnificative. În acea epocă, niciun grup de călugări — sirieni, armeni, vlahi sau albanezi — nu a încercat să întemeieze o mănăstire pe criterii etnice, deoarece trăiau în deplină armonie cu grecii. Țările de pe malurile Dunării, sprijinind mănăstirile Athosului, nu au cerut niciodată întemeierea unor mănăstiri proprii.

Unele mănăstiri ale Athosului au fost întemeiate de asceți veniți din statele-sateliți. Athoniții îi primeau cu atâta bunătate și ospitalitate, încât lăsau impresia unor adevărați îngeri. Fondatorul mănăstirii sârbești Hilandar, Sfântul Sava, scria în hagiografia sa: „ajungând pe Sfântul Munte, am văzut acolo sfinți și evlavie întrupată, îngeri pământești și oameni cerești”.

Este interesant că cele trei mănăstiri alolingve care există astăzi pe Athos au fost inițial întemeiate de greci. Prin voia istoriei, trei popoare slave sunt reprezentate pe Sfântul Munte prin propriile lor mănăstiri. Hrisovul imperial din 1198 stabilea că mănăstirea Hilandar este transformată într-o obște care primește călugări „de neam sârbesc”, „la fel ca Iviron și Amalfinon”. În document nu sunt menționate mănăstirile Sfântului Pantelimon și Zografu, cu toate că, în 1169, mănăstirea Sfântului Pantelimon este amintită în legătură cu unirea ei cu așezământul Xilurgu, fiind numită „mănăstirea Rușilor”, iar reprezentantul mănăstirii Zografu semna cu caractere chirilice. Omiterea acestor două mănăstiri din decretul imperial nu este întâmplătoare, ci are două explicații:

1. Mănăstirile nu erau pe deplin „slave”;
2. Ele nu fuseseră întemeiate pe criteriu etnic și au dobândit această caracteristică mai târziu, fără vreun decret imperial.

Ivirenii

Primii străini care și-au organizat propria obște pe Sfântul Munte — mănăstirea Iviron — au fost ivirenii.

Este evident că pe locul unde se află astăzi mănăstirea exista și înainte un centru monahal organizat. Călugărul athonit Nicolaos, care a redactat în anul 975 viața lui Petru Athonitul, menționează o mănăstire numită Climent, întemeiată de un anume Climent. Este posibil ca această mănăstire să fi existat ca chilie încă din secolul anterior.

Conform izvoarelor istorice, mănăstirea Iviron ar fi trebuit să fie întemeiată în anul 980. Ioan Ivirul — conducător local al Meschetiei ivirene și nobil bizantin — dezamăgit de deșertăciunea lumii, s-a retras la o mănăstire de pe Muntele Olimp. Ulterior, reunindu-se cu fiul său Eftimie, venit din Constantinopol, Ioan a plecat spre Sfântul Munte, unde s-a apropiat de Atanasie Athonitul. Atanasie le-a oferit călătorilor un teren aflat la o mie de pași de mănăstirea sa, unde aceștia au construit chilii pentru opt călugări ivireni. Mai târziu aici a fost întemeiată mănăstirea. Atanasie l-a respectat mereu profund pe Ioan și chiar l-a numit epitrop al Marii Lavre. În această funcție, după moartea lui Ioan, conform testamentului lui Atanasie Athonitul, l-a urmat fiul său, Eftimie. Respectul se datora recunoștinței lui Atanasie pentru ajutorul lui Ioan în negocierile purtate de acesta cu împăratul Ioan Tzimiskes.

Un rol important în întemeierea mănăstirii, așa cum se consemnează în viața lui Eftimie, l-a avut și comandantul bizantin Ioan Torniki, rudenie a lui Ioan Ivirul, care a părăsit viața militară pentru a-L sluji pe Dumnezeu. După moartea lui Ioan Tzimiskes, imperiul s-a confruntat cu pericolul unei lovituri militare, când comandantul Varda Sklir a încercat să preia puterea și să-i răstoarne pe tinerii împărați Vasile al II-lea și Constantin al VI-lea. Torniki a fost nevoit să-și ia din nou sabia și să conducă o armată de douăsprezece mii de armeni și ivireni. Vasile al II-lea l-a răsplătit generos pe Torniki și i-a acordat permisiunea de a construi o nouă mănăstire, emițând o bulă de aur specială în anul 980.

Împăratul a dăruit ivirenilor mănăstirea Climent, iar monahii au folosit pentru o vreme biserica ei principală, închinată Sfântului Ioan Botezătorul, în timp ce au început construcția propriului lor katholikon, în cinstea Adormirii Maicii Domnului. Noua mănăstire a primit ulterior numele de Iviron, deoarece de la început a adunat un număr mare de monahi ivireni, însă până în 1015 și-a păstrat și vechea denumire — Climent.

Datorită împăratului, mănăstirii i-au fost alăturate și alte așezăminte, precum Kolova din regiunea Ierissos, Leontia din Salonic, chiliile Magula, Kaspakos, Onufrie și altele. Prosperitatea mănăstirii s-a datorat încă de la început celor implicați în întemeierea ei, întrucât toți proveneau din familii nobile ale Iberiei, într-o epocă în care țara se afla în culmea gloriei sale. Ultima semnătură a lui Ivirul într-un izvor scris datează din anul 988, probabil cu puțin înainte de moartea sa. Succesorul lui Ioan Ivirul a fost fiul său, Eftimie, iar apoi vărul său, Gheorghe. În perioada în care mănăstirea a fost administrată de această familie, ea a devenit un centru spiritual al poporului iberic și a adus o contribuție imensă la dezvoltarea culturii acestei îndepărtate țări. Începând cu sec. al XI-lea, un număr foarte mare de opere au fost traduse din greacă în limba ivireană și unele lucrări din ivireană — în greacă.

Nu doar Vasile al II-lea, ci și alți împărați și-au manifestat interesul față de Iviron. Printre aceștia s-au numărat și Ștefan Dușan, precum și conducători ai țărilor dunărene. În sec. al XIV-lea, pirații franci și catalanii au provocat pagube însemnate mănăstirii. În același secol, ea a continuat să se distingă prin caracterul său național, în ciuda faptului că egumenii semnau adesea în limba greacă.

Patriarhul Calist, în sigilia sa din 1357, a hotărât ca egumenul mănăstirii să fie grec, slujbele din katholikon să fie săvârșite în limba greacă, iar cele din capela Portăriței — în limba ivireană. Aceste măsuri nu erau în niciun caz îndreptate împotriva tradițiilor ivirene, ci reprezentau o reacție la politica regelui sârb Ștefan Dușan, privind reorganizarea mănăstirilor Sfântului Munte. Pe de altă parte, decretul lui Callist reflecta realitatea tristă a vremii, întrucât legăturile mănăstirii cu Iberia slăbiseră, deoarece țara se afla sub influență mongolă, iar majoritatea monahilor erau greci. Perioada de recuperare a vechii glorii a mănăstirii și de redobândire a caracterului național pierdut avea să dureze un secol întreg și s-a încheiat abia odată cu eliberarea Iberiei, la mijlocul secolului al XV-lea.

Italienii

Aproximativ în aceeași perioadă cu ivirenii, pe Sfântul Munte ajung și italienii. În viața Sfântului Atanasie se spune că din Calabria au venit Nichifor Gimnos și bătrânul Fandinos. Acesta din urmă a trecut la Domnul în orașul Salonic, iar Nichifor a ajuns pe Sfântul Munte, unde a slujit împreună cu Atanasie. Primii asceți veniți din Italia sunt strâns legați de mănăstirile Calavru, Sichelu și Chiliadous. Fără îndoială, toate aceste mănăstiri erau grecofone, deoarece limba vorbită în sudul Italiei și în Sicilia acelor vremuri era greaca. Călugări greci și italieni din Italia și Sicilia au continuat să vină pe Athos până în sec. al XIV-lea.

O categorie aparte o reprezintă călugării latini, care au apărut pe Sfântul Munte în epoca Sfântului Atanasie Athonitul. Decretul acestuia din anul 984 este semnat și de doi călugări benedictini, în limba latină: Johannes și Arsenius. Călugărul benedictin Leon din Benevento a sosit pe Athos cu șase ucenici, unde, cu sprijinul ivierenilor Ioan și Eftimie, a întemeiat în anul 985 o mănăstire pe coasta de est — între Marea Lavră și Iviron.

Această mănăstire a primit numele Amalfinon (a Părinților). Având în vedere numele mănăstirii, precum și faptul că, potrivit celui de-al doilea tipicon, mănăstirea era autorizată să dețină o corabie mare pentru legături permanente cu Constantinopolul, se poate concluziona că însuși Leon provenea din mănăstirea benedictină Amalfinon din capitală. Egumenul Ioan (Johannes) semnează o serie întreagă de documente în sec. al XI-lea, întotdeauna în limba latină, lăsând astfel singura semnătură străină, în timp ce egumenul Ivironului, de pildă, semna în greacă. Amalfinon a ocupat rapid un loc important în ierarhia mănăstirilor aghiorite, fiind menționat de obicei pe locul cinci sau șapte. Este de remarcat faptul că, chiar și după marea schismă din 1054, benedictinii au rămas pe Sfântul Munte și au continuat să comunice cu călugării greci, traducând texte grecești în latină. Mai târziu, în urma mișcării antilatine generate de francocrație, mănăstirea a decăzut și a fost în cele din urmă cedată Marii Lavre.

Astăzi, pe locul mănăstirii există un grup de chilii cu un nume care amintește vag de denumirea ei: Malfinu, Molfinu sau Morfoni. La o distanță de doi kilometri se află așezarea Provata, al cărei nume provine, cel mai probabil, de la cuvântul latin privata (teren privat pentru viețuire separată) sau probata (loc al ascultării).

Bulgarii

Sursele istorice demne de încredere nu menționează prezența slavilor sau a bulgarilor pe Sfântul Munte în seс. al X-lea; nici în viața Sfântului Atanasie Athonitul, nici în lista de naționalități și limbi nu apar astfel de referințe. Potrivit tradiției păstrate într-un text din sec. al XIV-lea, în locul numit Livadi a fost întemeiată mănăstirea Zografu de pe Athos. Fondatorii ar fi fost trei frați-călugări de neam nobil: Moise, Aaron și Ioan, veniți din orașul bulgar Ohrida. Stabiliți la început în chilii diferite, ei au întemeiat în anul 919, cu ajutorul domnitorului Simeon, o obște chinovială.

Frații nu reușeau nicicum să se înțeleagă cui să închine noua mănăstire. Unul propunea pe Maica Domnului, altul pe Sfântul Gheorghe, iar al treilea pe Sfântul Nicolae. Atunci au hotărât să se încredințeze Proniei Dumnezeiești: au așezat în biserică o scândură de lemn, au încuiat ușa și au plecat. După un timp, în urma unei rugăciuni ferventă, s-au întors și au descoperit pe scândură o icoană minunată a Sfântului Gheorghe. Astfel, mănăstirea și-a aflat ocrotitorul și a primit numele Zografu („pictorul”), în cinstea apariției minunate a unei icoane nefăcute de mână omenească.

Această legendă apare atât în surse grecești, cât și bulgare, de pildă în Svodna Gramota. Textul descrie istoria mănăstirii între anii 919 și 1371, însă urmează mai degrabă un stil cronicăresc și folcloric decât unul istoric, combinând în același timp și spațiu personaje reale și fictive, trăite în epoci și țări diferite. Documentul apare în sec. al XIV-lea, în perioada ultimului avânt al regatului medieval bulgar și a creșterii numărului de bulgari pe Athos. Scopul acestei narațiuni este acela de a sublinia importanța caracterului bulgar al mănăstirii.

Prima mențiune istorică sigură despre mănăstire se găsește în tipiconul lui Tzimiskes din anul 972, semnat de Gheorghe Zografu. Mulți cercetători consideră că această persoană este fondatorul mănăstirii, ceea ce ar explica și închinarea ei Sfântului Gheorghe. Într-un alt document din anul 980, privind delimitarea teritoriilor, apare sintagma: „se învecinează cu Zografu”.

Din aceste surse reiese că mănăstirea a fost inițial grecească. În vremea în care mănăstirea Hilandar dobândea caracter sârbesc, în sec. al XII-lea, singurele mănăstiri oficial alolingve de pe Sfântul Munte erau Iviron și Amalfinon.

Până la sf. sec. al XII-lea, Zografu a fost o mică obște fără semnificație deosebită. Domnitorii bulgari au manifestat pentru prima dată interes față de mănăstire în anul 1192, interes explicabil prin numărul mare de călugări bulgari aflați acolo. Această atenție s-a intensificat în perioada Franconocrației, când influența bulgară asupra Sfântului Munte a sporit considerabil. Probabil în aceeași perioadă Zografu și-a dobândit caracterul național bulgar. Până astăzi, unul dintre binefăcătorii mănăstirii este considerat țarul bulgar Ioan Asan al II-lea (1218–1241).

Favoarea deosebită a împăratului bizantin Mihail al VIII-lea Paleolog a adus mănăstirii noi teritorii și în afara Athosului. În sec. XIII și XIV, Zografu a împărtășit soarta multor mănăstiri ale vremii: din cauza numeroaselor invazii asupra Sfântului Munte, clădirile au fost avariate, iar unii călugări au suferit moarte mucenicească din mâinile cotropitorilor. În anul 1873, în memoria lor a fost ridicat un monument în curtea mănăstirii. La reconstrucție au contribuit împărații Andronic al II-lea Paleolog și Ioan al V-lea Paleolog, precum și Mihail Asan și conducătorii Serbiei. După ce a atins din nou un apogeu al înfloririi sale, Zografu a intrat iarăși în declin, de această dată din cauza invaziei Imperiului Otoman.

Sârbii

Mănăstirea sârbă Hilandar, de pe Muntele Athos, se află într-o zonă frumoasă, împădurită, pe coasta de nord-est a Sfântului Munte.

În ciuda faptului că originea denumirii mănăstirii a fost de multe ori interpretată ca o combinație a două cuvinte grecești – „hilia” (o mie) și „andres” (bărbați) – această versiune pare cea mai puțin plauzibilă. Numele inițial, Helandari, provine din cuvântul grec „helandion”, termen care desemna o corabie militară bizantină, și a fost ulterior transformat de sârbi în Hilandar.

Numele bizantin al obștii nu era legat de forma complexului monahal, ci probabil sublinia legătura fondatorului cu domeniul naval în viața lumească. Hilandar este una dintre cele mai vechi mănăstiri de pe Sfântul Munte. Un act din anul 1015, al șaptesprezecelea la rând, este semnat de „Eustatie, călugăr și egumen Heland…”. După regulile limbii grecești, continuarea cuvântului întrerupt are o importanță majoră: dacă forma pierdută era „Helandaris”, aceasta ar indica, cu mare probabilitate, faptul că Eustatie a fost fondatorul mănăstirii; însă dacă se citea „Helandariu”, el era egumenul unui centru monahal deja existent. Îndoielile sunt înlăturate de un document din anul 985, în care se citește clar: „scris de mâna lui Gheorghe Helandaris”, ceea ce permite identificarea personalității fondatorului acestei mănăstiri.

Cu puțin înainte de sf. sec. al XII-lea, viața monahală a început să atragă interesul sârbilor. Călugări greci ajung în Serbia însoțind pe Evdochia, fiica împăratului Alexios Angelos, dată în căsătorie prințului sârb Ștefan, fiul și moștenitorul lui Ștefan Nemanja. Un indiciu clar al înclinației sârbilor spre asceză a fost renunțarea la viața lumească de către Rastko, fiul marelui jupan sârb, care a plecat pe Sfântul Munte în anul 1193.

La început, el a intrat în mănăstirea Sfântul Pantelimon, unde a luat numele Sava, apoi a stat pentru scurt timp la mănăstirea Vatoped de pe Athos și, ulterior, s-a retras în chilia din Karyes, care i-a fost oferită de sinaxă. Tatăl lui Rastko i-a urmat exemplul și, în 1193, a părăsit tronul pentru a sluji lui Dumnezeu ca monah sub numele Simeon. Mama lui a făcut la fel și a primit numele Anastasia.

Creșterea numărului de călugări sârbi i-a determinat pe doi foști mari boieri să ceară rudeniei lor îndepărtate, împăratul Alexios al III-lea, unirea mănăstirii Hilandar cu mănăstirea Vatoped. Însă protosul Athosului, Gherasim, a primit această propunere fără entuziasm și, împreună cu alți egumeni, a respins inițiativa, deoarece susținea independența micilor mănăstiri față de cele mai mari. Neputând rezista presiunilor externe, în 1198 împăratul a emis o bulă de aur, care acorda mănăstirii independență și dreptul de a primi călugări din „neamul sârbesc”:

„Pentru găzduirea călugărilor de neam sârbesc se folosește … la fel ca Iviron și Amalfinon.”

Astfel, caracterul național al Hilandarului este oficial recunoscut, alături de alte două mănăstiri cu identitate etnică: Iviron și Amalfinon.

Tipiconul neobișnuit al mănăstirii, alcătuit de Sava, stabilește două funcții de conducere:
– egumenul, responsabil de viața duhovnicească a obștii,
– economul, care se ocupă de administrarea gospodăriei.

Simeon a adormit în anul 1200, iar fiul său, Sava, i-a dus moaștele la Studenica trei ani mai târziu. Deși Sava s-a întors apoi la Hilandar, nu a rămas mult timp acolo. După ce a restabilit pacea între frații care se luptau pentru putere, el s-a întors în Serbia, călăuzit de ideea întemeierii unei Biserici Ortodoxe Sârbe unite și a consolidării statului sârb în jurul acesteia. În 1219, patriarhul din Niceea l-a hirotonit pe Sava ca primul arhiepiscop al Serbiei.

Creșterea numărului de monahi a dus la alipirea altor mici mănăstiri la Hilandar. Ulterior, mănăstirea a primit un sprijin considerabil din partea familiei imperiale a Paleologilor și a conducătorilor sârbi. Prezența sârbilor pe Sfântul Munte s-a consolidat și datorită căsătoriei regale dintre Ștefan Milutin și fiica împăratului Andronic al II-lea. Regele sârb, folosindu-și rudenia cu împăratul, a reușit să atingă culmi nemaivăzute și să-și extindă influența aproape în toată Grecia de nord și pe Muntele Athos. În perioada dominației sârbe, și protoșii Sfântului Munte proveneau din Serbia sau din alte țări slave. Proții au izolat pe arhiepiscopul Ierissosului, l-au lipsit de dreptul de a hirotoni și i-au confiscat chilia.

Influența sârbilor în această perioadă a fost foarte importantă și a continuat chiar și în sec. al XV-lea, datorită protecției mamei vitrege sârbe a sultanului Mehmed, Mara.

Epoca stăpânirii otomane

Athosul a exercitat o influență enormă asupra țărilor Imperiului Bizantin și asupra formării Bisericii în statele din jurul acestuia, precum și asupra dezvoltării monahismului, culturii și literaturii.

Călugării veniți pe Sfântul Munte din alte țări, nu doar că intrau sub influența Bizanțului, ci deveneau parte a culturii bizantine. Totuși, ar fi greșit să îi considerăm o componentă inseparabilă a Bizanțului grecesc, deoarece imperiul nu a impus niciodată un caracter național unic supușilor săi; dimpotrivă, a contribuit, mai degrabă, la autodeterminarea lor, la afirmarea propriului caracter național și la dezvoltarea limbilor locale și a altor forme de expresie.

Astfel, Athosul a contribuit într-o anumită măsură la dezvoltarea culturii slave în cadrul teritoriului său. Așa începe izvorul influenței neîntrerupte a Bizanțului și a Athosului asupra țărilor din Nord. Era un fel de școală în care, pe lângă ocupațiile și „lecțiile” spirituale, se acorda o atenție deosebită traducerii și transcrieri lucrărilor bizantine în limba slavonă veche, sârbă, bulgară, ivereană și în alte limbi.

În secolul al XIV-lea, odată cu creșterea numărului de călugări vlahi și slavi, legăturile cu țările lor de origine s-au intensificat. În momentul declinului puterii Imperiului Bizantin, călugării athoniți au reușit să transmită țărilor nordice, împreună cu mișcarea isihastă, trăsături generale ale tradițiilor bizantine. Procesul de transmitere a moștenirii bizantine este strâns legat de numele marilor isihaști athoniți și ale patriarhilor Constantinopolului.

Influența asupra Serbiei

Bazele organizării bisericești și monahale în Serbia au fost așezate de monahul athonit-ascet Sava. Ca arhiepiscop al acestei țări, el nu doar a impulsionat consolidarea poziției Bisericii, ci a jucat și un rol personal important în acest proces. El a tradus în limba sârbă o serie de lucrări bizantine și a scris el însuși câteva opere teologice.

Caracterul creștin al vieții cotidiene, pe care Sava l-a introdus în Serbia, a căpătat treptat un caracter teocratic. Aproape toți arhiepiscopii Serbiei, într-un anumit moment al vieții lor, au fost călugări pe Sfântul Munte, în mănăstirea Hilandar.

Influența Athosului asupra Serbiei se intensifica, la fel ca și implicarea sârbilor în treburile Sfântului Munte. Primul patriarh proclamat al Peciului devine arhiepiscopul Serbiei Ioachim în 1346, iar la încoronarea sa au participat reprezentanți ai Athosului. Ștefan Dușan, ca „țar al sârbilor și grecilor”, întrucât teritoriul Athosului făcea parte din regatul cucerit de el, a transferat administrarea Athosului către Patriarhia Peciului, împreună cu toate mitropoliile Macedoniei și Epirului. În urma acestei decizii au început tentative organizate de a instala clerici sârbi în toate posturile importante din mitropoliile grecești, precum și pe Athos, ceea ce a dus la nemulțumirea patriarhului Calist I, care l-a excomunicat pe Dușan și Biserica sa în 1353. Anularea anatemei (excomunicarea din biserică) s-a realizat în două etape și s-a încheiat abia în 1371.

Arta bizantină a pătruns, de asemenea, în Serbia prin intermediul Sfântului Munte, cu sprijinul mănăstirii Hilandar. Începutul sec. al XIV-lea a devenit un punct de pornire pentru înflorirea arhitecturii în complexele monahale atât de pe Athos, cât și din Serbia ortodoxă.

Influența asupra Bulgariei

Grigorie Sinaitul a transmis Bulgariei tradițiile isihasmului, atunci când s-a stabilit acolo, în anul 1333. El a întemeiat numeroase mănăstiri, din care ulterior s-au format patru lavre. Printre ucenicii săi se aflau mulți bulgari care au răspândit ideile monahismului isihast în toată Bulgaria, ceea ce a favorizat apariția bogomilismului.

Unul dintre ucenicii și colaboratorii lui Grigorie Sinaitul — Teodosie — cu sprijinul țarului bulgar Ivan Alexandru, a solicitat acordarea unui ajutor pentru a opri ruinarea mănăstirilor locale. Preluând de la învățătorul său practica vederii lui Dumnezeu, Teodosie a viețuit mult timp pe Muntele Athos, iar apoi a întemeiat în Bulgaria o mănăstire al cărei tipicon era inspirat de cel al mănăstirilor athonite. Organizând viața monahală și respectând tradițiile isihasmului, el a început lupta împotriva bogomililor. Teodosie a murit în anul 1363 la Constantinopol, iar viața sa a fost consemnată chiar de patriarhul Calist.

Ucenicul preferat al lui Teodosie, Eftimie, care l-a însoțit în această călătorie la Constantinopol, a rămas pentru o vreme lângă patriarh pentru ca apoi să meargă pe Athos. Pe Muntele Sfânt, Eftimie, cunoscător impecabil al limbii grecești, s-a dedicat traducerii cărților. Activitatea lui a avut o importanță atât de mare, încât poate fi considerat unul dintre cei mai importanți scriitori ai epocii în limba slavonă.

Bulgaria din acea perioadă era o putere influentă, dornică să-și arate forța. Nu este întâmplător faptul că țarul Ivan Alexandru se numea pe sine „împărat al bulgarilor și grecilor”, iar orașul Târnovo era prezentat drept al doilea ca importanță, după Constantinopol. Eftimie a devenit ultimul patriarh al Bulgariei, înainte de cucerirea țării de către turci în 1393.

Tot din Târnovo provenea și mitropolitul Ciprian, care a viețuit mult timp în Mănăstirea Studion din Constantinopol și avea legături strânse cu patriarhul athonit Filoteu. După ce patriarhul a părăsit scaunul în 1354, Ciprian l-a însoțit într-o călătorie pe Athos și înapoi la Constantinopol, deoarece îl considera pe Filoteu un model demn de urmat și un adevărat părinte duhovnicesc. Probabil că, în timpul șederii lor pe Athos, au locuit în Marea Lavră, însă mai târziu Ciprian s-a stabilit într-o chilie aparte, unde a urmat cu strictețe tradițiile și viața isihastă. Întors la Constantinopol, Ciprian s-a aflat din nou alături de Filoteu în timpul celui de-al doilea său patriarhat.

Influența asupra valahilor

Cu cât turcii pătrundeau mai adânc în Balcani prin cuceririle lor, cu atât influența Muntelui Athos se extindea mai mult către nord. Această influență a atins și țările situate pe malurile Dunării, în zona României de astăzi. În sec. al XIV-lea, valahii care locuiau în aceste teritorii se eliberează de dominația Ungariei și formează două state — Țara Românească și Moldova. Deși își câștigaseră independența, presiunea latinilor asupra lor continua, iar Roma urmărea să-i atragă în sfera sa. Formarea bisericii în aceste țări a fost posibilă datorită patriarhilor isihasți de la Constantinopol și activitatea călugărilor athoniți.

Domnitorul Țării Românești, Alexandru Basarab, a cerut înființarea unei mitropolii proprii pentru țara sa, iar patriarhul Calist I, printr-un act din 1359, a întemeiat Mitropolia Ungro-Vlahiei. Biserica Moldovei s-a confruntat cu multe dificultăți în procesul formării sale, deoarece influența statelor catolice, precum Ungaria și Polonia, era deosebit de puternică în această regiune. Rădăcinile latine ale limbii vorbite în Țara Românească și Moldova au constituit un factor important în apropierea populației de Roma. La început, clericii Moldovei erau hirotoniți în mitropolia bizantino-rusă din Galiția, astfel încât limbajul bisericesc a Moldovei, ca și a Țării Românești, fiind slavona.

La organizarea vieții monahale în România a contribuit călugărul de origine greco-sârbă Nicodim. Trăind mulți ani pe Muntele Athos și cunoscându-l pe Grigorie Palama, el a fost egumen al Hilandarului și, probabil, și protos al Athosului. Urmând modelul mănăstirilor athonite, a întemeiat două mănăstiri în Bulgaria, iar în 1370 s-a îndreptat către malurile Dunării. Nicodim a întemeiat două mănăstiri centrale, conduse după tipicul Marii Lavre: Vodița — prima mănăstire de piatră din Ungro-Vlahia, unde slujbele se făceau în greacă, și Tismana, unde se folosea limba slavonă. În ambele mănăstiri, el a introdus sistemul de autoguvernare din Athos. Se consideră că el a întemeiat și alte mănăstiri la nord de Carpați, conduse de ucenicii săi. Una dintre acestea a fost mănăstirea Prislop, devenită ulterior mitropolia de la Alba Iulia.

Nicodim, fiind el însuși iconograf, s-a îngrijit și de pictura interioară a bisericilor. Astfel s-a format un adevărat „zid” al ortodoxiei, greu de penetrat de către trimișii romano-catolici.

Această epocă a marcat începutul relațiilor dintre domnitorii Țării Românești și Moldovei cu Muntele Athos, relații care s-au consolidat tot mai mult în timp, iar conducătorii acestor state au oferit o puternică susținere financiară mănăstirilor athonite. Acest sprijin a fost deosebit de prețios în perioadele dominației otomane, deoarece ajuta la supraviețuirea acestor așezăminte.