Istorie si modernitate
Perioada bizantină
Conform tradiției, mănăstirea Xenofont a fost fondată în sec. al VIII-lea, deși istoria reală sugerează o dată mai târzie. Într-un decret datat 1010, se găsește fraza: "semnat de mâna lui Xenofont de la mănăstirea Sfântul Gheorghe". Evident, el a fost fondatorul mănăstirii, construită ceva mai devreme - poate la sf. sec. al X-lea. Sfântul Xenofont a semnat și decretul Protoiereului Ioan, în 991. Fratele său Teodor a fost la un moment dat vindecat de o tumoare de către Atanasie, lucru menționat în hagiografia acestuia din urmă.
Între 1030 și 1035, mănăstirea a fost menționată în mai multe decrete ale Sfântului Munte, semnate de reprezentanții săi, Antonie și Feodoulos, vărul ctitorului. Mai târziu, egumen devine starețul Gherasim, căruia i se acordă mai târziu înaltul rang de protoiereu. În timpul domniei lui Vasile al II-lea, mănăstirea a intrat în posesia unor teritorii mari și dincolo de Athos.
Cea mai mare contribuție la dezvoltarea mănăstirii a fost adusă de admiralul Ștefan, care a venit la mănăstire împreună cu trei dintre rudele sale și a luat numele de Simeon (1078-1081). După cum el însuși a scris, datorită eforturilor sale a fost construit un turn, au fost ridicate alte câteva clădiri și au fost donate icoane și cărți. Toate aceste binefaceri s-au făcut prin donațiile sale personale și ale împăratului. Numărul de călugări a fost mărit la 55. Gospodăria mănăstirii avea 150 de capete de vite și 2000 de oi.
Cu toate acestea, această creștere intensă a vitelor încălca în mod clar legile Sfântului Munte și, foarte curând, athoniții, care și-au exprimat brusc nemulțumirea, i-au expulzat pe cei patru nou-veniți. Împăratul Alexius I Comnenus a ordonat ca admiralului și rudelor sale să li se permită să se întoarcă în Sfântul Munte, întrucât era foarte preocupat de bunăstarea acestuia, dar a confirmat totuși interdicția de creștere a animalelor.
Pirații latini din sec. al XII-lea și catalanii din 1307 au făcut multe pagube Xenofontului, dar până în 1394 mănăstirea nu numai că a fost restaurată, dar și-a consolidat poziția, devenind a opta în ierarhia mănăstirilor athoniene.
Stăpânirea turcească
În sec. al XVI-lea, călugării din Simonos Petras au venit în mănăstirea aproape pustie, fiind forțați să părăsească mănăstirea lor, care fusese distrusă de un incendiu. La în. sec. al XVII-lea, Xenofont a primit un ajutor considerabil din partea domnitorilor valahi, care îi plăteau o subvenție anuală de 9000 de ași, dar în secolul următor mănăstirea era aproape pustie, avea doar 4 călugări, iar datoriile erau incomensurabile cu situația sa economică. Odată cu trecerea la un mod de viață cenobitic, în 1784 s-au înregistrat unele îmbunătățiri, dar principala contribuție la redresarea mănăstirii a fost adusă de Paisii Kavsokalivit, care a devenit egumenul ei și de mitropolitul Filotei de Samokov, care s-a stabilit la Xenofont și a reconstruit-o după incendiul din 1817. Recensământul din 1808, atribuie Xenofontului - 80 de călugări, dintre care 53 trăiau între zidurile sale.
Zilele noastre
Mănăstirea Xenofont se află la o oră drumeție spre nord-vest de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon. La fel ca și celelalte mănăstiri din Muntele Athos, este cea mai bine văzută dinspre mare. În pofida datei indicate pe placa memorială de pe turnul mănăstirii (1668), este clar că mănăstirea însăși a fost construită mult mai devreme.
Intrând pe teritoriul mănăstirii, călătorul intră într-o curte, unde în stânga s-a amplasat biserica principală, dedicată Sfântului Gheorghe, care este una dintre bisericile cele mai mici de pe Sfântul Munte. Biserica în sine a fost pictată cu fresce ale școlii cretane în 1545, iar nartexul - în 1563; exonartexul, adăugat pe partea de vest, a fost decorat cu fresce în 1637. Capela Sfântului Dimitrie este cea mai veche clădire a mănăstirii; tot aici se află și Capela Sfântului Lazăr. Iconostasul acestei biserici, în stilul distinctiv al sec. al XVII-lea, este deosebit de remarcabil.
Zidul de fortificație care înconjura odată mănăstirea era cvadrangular, închizându-se la câțiva metri la nord de prima biserică principală. Mai târziu, pentru că era nevoie de extinderea zonei, acea secțiune a zidului a fost dărâmată. Acest lucru a creat o curte mai mare, cea mai mare parte a acesteia fiind lăsată fără clădiri. În această curte a fost construită noua biserică principală, așezată de Filotheos în 1817 și finalizată - în 1837. Aceasta este cea mai măreață și mai spațioasă biserică de pe Sfântul Munte Athos, cu care pot concura doar bisericile schitului Sfântului Andrei și schitului Sfântului Prooroc Ilie.
Deși, biserica nu a fost decorată cu fresce, totuși există un iconostas magnific din marmură și icoane portabile de preț. Pe lângă faimoasele icoane ale Fecioarei Maria și icoanele mozaicate ale Sfântului Gheorghe și ale Sfântului Dimitrie, există și icoane ale celor 12 apostoli, care datează din sec. al XVI-lea.
Există 14 capele care aparțin mănăstirii. Un turn uriaș dreptunghiular adăpostește clopotnița. Clădirea cristelniței - este relativ nouă, chiar dacă cristelnița în sine, datează dintr-o epocă mult mai veche. Refectoriul mănăstirii este o extensie a clădirii exonautice a vechii biserici principale. Este decorat cu fresce din 1637, care au fost acoperite de imagini noi. Noul refectoriu a fost construit într-o nouă secțiune a zidului de cetate.
Există o singură chilie în mănăstire, cea a Sfântului Andrei, unde se află biroul de reprezentare a mănăstirii. Schitul Bunei Vestiri se află la est de mănăstire, la aproximativ o oră drumeție. Este accesibil prin mănăstirea Sfântului Pantelimon, deoarece acesta este cel mai scurt drum. Biserica schitului a fost construită în 1766.
