Cuviosul Paisie Velicicovschi
Schitul Sfântului Ilie de pe Muntele Athos a fost întemeiat de Cuviosul Stareț Paisie Veliciсovschi, în anul 1757. Starețul Paisie s-a născut la Poltava în 1722, primind în lume numele Petru. Tatăl său, Ioan Velicicovschi, era protoiereu și paroh al unei biserici catedrale. Din păcate, acesta a decedat la patru ani după nașterea fiului său.
Încă din copilărie, micul Petru a îndrăgit lectura Sfintei Scripturi și a vieților sfinților, pentru care obișnuia să se retragă singur în cameră. Era de o fire blândă și smerită, el visa să devină călugăr, încă de la vârsta de 10 ani. La 13 ani, Petru și-a pierdut fratele mai mare, care a murit subit, lăsându-l doar cu mama sa, aproape fără mijloace de trai. Mama sa a cerut ajutor arhiepiscopului Kir-Rafail din Kiev, care l-a înscris pe Petru la o școală teologică. După patru ani de studii, Petru a părăsit școala, pornind în căutarea unei mănăstiri izolate, unde să-și poată găsi liniștea sufletească.
După câteva luni, Petru a intrat într-o mănăstire de lângă orașul Liubici, apoi s-a mutat la Mănăstirea Nicolaevo-Medvedov, în eparhia Kievului, unde a fost tuns în monahism de către egumenul mănăstirii, primind numele de Platon, la vârsta de 19 ani. Din cauza presiunilor poloneze, călugării au fost nevoiți să-și părăsească mănăstirea, iar Platon a ajuns la Lavra Pecerska din Kiev. Deoarece era un loc cunoscut de pelerinaj, Platon nu a găsit acolo liniștea de care avea nevoie. Dorind o viață de pustnic, a părăsit Lavra, plecând împreună cu doi alți călugări în Valahia.
În Valahia, Platon a fost primit în schitul Trestieni, dedicat Sfântului Nicolae. Acolo, a întâlnit doi povățuitori duhovnicești, pe călugării Vasile și Mihail. Mai târziu, a locuit în schitul Curcule cu îndrumătorul său, cunoscutul stareț Onufrie.
Deoarece sufletul lui Platon tânjea constant după Dumnezeu, după un timp, a început să viseze la Sfântul Munte Athos, despre care auzise atât de multe lucruri. Acolo, tânărul spera să-și găsească mântuirea sufletească. Domnul i-a împlinit această dorință, iar în 1746, la vârsta de 24 de ani, Platon a ajuns pe Athos.
La început, negăsind un stareț la care să învețe, Platon s-a stabilit în coliba Chiparis, pe moșiile mănăstirii grecești Pantocrator. Acolo a locuit timp de trei ani și jumătate. Tot pe Athos a sosit, venind din Valahia, starețul schimonah Vasile, fostul său îndrumător. Platon l-a primit cu mare bucurie și l-a ascultat cu evlavie. La cererea lui Platon, starețul Vasile l-a tuns în monahism cu numele de Paisie, la vârsta de 28 de ani.
După o vreme, starețul Vasile a părăsit Sfântul Munte, iar în locul său a venit din Valahia un alt călugăr, pe nume Vissarion. Vizitând mai mulți părinți athoniți, acesta a ajuns și la Paisie, cerând îndrumări duhovnicești. Cei doi au trăit împreună în desăvârșită liniște și izolare, mai bine de patru ani.
Călugării de pe Athos și pelerinii, care auzeau despre faptele tinerilor călugări și viața lor pașnică, au început să vină la Paisie, rugându-l cu lacrimi să-i primească ca ucenici. Cuviosul Paisie s-a împotrivit mult timp, dar, în cele din urmă, încurajat de rugămințile stăruitoare ale prietenului său Vissarion, a acceptat câțiva dintre cei care cereau să se alăture. Astfel, s-au adunat opt ucenici, iar coliba a devenit prea mică. A apărut nevoia de a cumpăra o chilie cu o biserică dedicată Sfântului Constantin cel Mare, aflată tot pe pământurile mănăstirii Pantocrator, nu departe de colibă.
În această chilie, Cuviosul Paisie s-a stabilit împreună cu doisprezece ucenici și a început să săvârșească rânduiala bisericească atât în limbile slavonă, cât și moldovenească, deoarece obștea era formată din ruși și moldoveni. Cu toate acestea, noua obște nu avea nici preot, nici duhovnic, astfel că monahii i-au cerut părintelui Paisie să accepte aceste slujiri. La vârsta de 36 de ani, Cuviosul Paisie a primit hirotonia întru preot.
Când obștea părintelui Paisie a devenit prea numeroasă pentru a încăpea în chilia Sfântului Constantin, el a cerut mănăstirii Pantocrator o chilie veche și părăsită, închinată Sfântului Proroc Ilie. Cu binecuvântarea mănăstirii și a patriarhului Serafim, care trăia atunci în mănăstirea Pantocrator, părintele Paisie a înființat aici - schitul Sfântului Proroc Ilie. În acest loc, Cuviosul Paisie a început construirea unei noi biserici, a unei trapeze, a unei brutării și bucătării, a unei case de oaspeți și a chiliilor pentru frați.
Prin exemplul său, Cuviosul Paisie i-a învățat pe frați să muncească și să se ocupe de lucrul manual. Ziua confecționa linguri, iar noaptea scria cărți patristice, traducându-le din greacă în slavona bisericească. Astfel, toată viața starețului Paisie se desfășura necontenit în trudă și priveghere; el dormea nu mai mult de 3 ore pe noapte. Numărul călugărilor din schit creștea treptat, deoarece mulți doreau să-și petreacă viața sub povățuirea sa. Se adunaseră deja peste 50 de persoane. Nici refuzurile, nici indicarea muncilor grele și a lipsurilor alimentare, nu i-au descurajat pe cei care doreau să urmeze viața fraților din schitul Sfântului Ilie.
Unii au început să-i sugereze Cuviosului Paisie să preia mănăstirea Simonos Petras, care la acea vreme era părăsită și avea datorii mari față de diferite persoane. După ce a locuit acolo doar 3 luni, Cuviosul Paisie a constatat mărimea uriașă a datoriilor și numărul mare de creditori și a fost nevoit să se întoarcă în schitul său. Însă, deoarece numărul călugărilor din schitul Sfântului Ilie crescuse atât de mult, încât devenise imposibil pentru stareț să-l întrețină, el a fost nevoit să plece împreună cu obștea sa în Valahia.
În anul 1763, Cuviosul Paisie a părăsit Sfântul Munte împreună cu 64 de monahi. Până atunci trăise pe Athos timp de 17 ani. În schit au rămas câțiva monahi ruși. Istoria spune că, plecând, Paisie le-a spus celor rămași următoarele:
„Cu timpul, schitul va avea un alt stareț pe nume Paisie, iar sub conducerea lui schitul se va organiza, se va înălța și se va slăvi.”
