Rugăciunea corectă: adresarea către Dumnezeu cu propriile cuvinte

Rugăciunea se află în însăși inima tradiției creștine ortodoxe și a slujbelor Bisericii noastre. Ea este calea prin care omul se apropie de Dumnezeu, vorbește cu El și primește harul Său Dumnezeiesc. În acest scop, Biserica ne oferă o moștenire bogată de rugăciuni, psalmi și texte sfinte, sfințite prin veacuri de folosință și insuflate de Duhul Sfânt, prin care fiecare credincios se poate adresa Domnului.

Totuși, alături de aceste rugăciuni stabilite, oamenii — și adesea chiar și sfinții părinți ai Bisericii noastre — s-au îndreptat nu o dată către o exprimare mai directă a credinței lor. Ei și-au înălțat sufletele către Dumnezeu cu propriile cuvinte, născute dintr-o nevoie lăuntrică, din recunoștință sau din pocăință.

Astăzi, aceasta ridică în fața noastră o întrebare importantă: Putem să ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciunea personală cu propriile cuvinte?

Trei forme de rugăciune

Fiecare credincios are trei căi principale prin care se poate ruga, slăvi și adresa lui Dumnezeu:

• Prima se referă la rugăciunile și psalmii deja consemnați, pe care Biserica i-a păstrat și folosit de-a lungul secolelor. Cu ajutorul acestor rugăciuni, nenumărați sfinți și-au ridicat inimile către Dumnezeu.
• A doua este rugăciunea inimii, sau rugăciunea minții, asociată cu folosirea metanierului, cu concentrarea lăuntrică și cu invocarea neîncetată a Domnului prin Rugăciunea lui Iisus.
• În sfârșit, a treia este rugăciunea personală, improvizată, în care fiecare credincios se adresează lui Dumnezeu cu propriile cuvinte, descoperindu-I cele mai profunde mișcări ale sufletului său.

Puterea rugăciunilor tradiționale

Rugăciunile transmise nouă de Biserică sunt considerate de o importanță deosebită, deoarece ele sunt piatra de temelie a comuniunii noastre cu Dumnezeu. Sunt cuvintele cu ajutorul cărora mulți sfinți și părinți ai Bisericii s-au unit cu El. Aceste rugăciuni poartă în ele un sens teologic profund și har duhovnicesc, hrănind și întărind credința fiecărui creștin.

Prin cuvintele lor luminate, rugăciunile tradiționale formează virtuțile spirituale ale credincioșilor. Mai mult decât atât, ele sunt pentru noi modele: ne învață valorile credinței, ne călăuzesc pe calea potrivită către Dumnezeu și ne ajută să cultivăm tăria duhovnicească. Prin expresia lor luminoasă și atemporală, ele înalță sufletul și oferă o temelie puternică pe care pot crește toate celelalte forme de rugăciune.

Rugăciunea minții

Pe de altă parte, rugăciunea conștientă „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul” este o cerere continuă și neîncetată. Prin cuvintele simple, dar adânci ale acestei rugăciuni, putem să ne pocăim, să ne rugăm ținând metanierul în mâini sau să cerem mila lui Dumnezeu pe parcursul întregii zile, fie că muncim sau ne odihnim.

În orice caz, rugăciunea inimii este un mijloc de concentrare și nevoință, un exercițiu al credinței și dorința de a transmite cuvintele rugăciunii din minte în inimă. Scopul ei suprem este unirea cu adevărul și esența credinței ortodoxe, precum și unirea cu Însuși Iisus Hristos.

Rugăciunea personală și improvizată

În ceea ce privește rugăciunea personală, pe care fiecare o rostește folosindu-și propriile cuvinte și exprimându-și propriile gânduri — Biserica nu impune nicio regulă care să îi nege valoarea sau să o împiedice. Dimpotrivă, mulți sfinți și bătrâni contemporani și-au revărsat inimile către Dumnezeu tocmai în acest fel, lăsându-ne mărturii prețioase ale unei rugăciuni sincere și emoționante.

Un exemplu în acest sens este Cuviosul Efrem Katunakiotul, care se ruga adesea cu propriile sale cuvinte. Cererile lui simple și pline de dragoste sunt și astăzi amintite cu recunoștință de cei care au avut fericirea de a-l cunoaște personal.

Valoarea rugăciunii personale

Rugăciunea improvizată poate fi, de asemenea, teologic bogată și plină de claritate duhovnicească. De aceea este firesc — și pe deplin justificat — să ne rugăm astfel ori de câte ori inima simte nevoia și este capabilă să se adreseze lui Dumnezeu. O astfel de rugăciune poate mântui sufletul credinciosului, poate săvârși minuni și ne poate introduce într-o comuniune directă cu mijlocitorii cerești. Istoria cunoaște nenumărate cazuri în care sfinții — și uneori însăși Preasfânta Născătoare de Dumnezeu — s-au arătat credincioșilor, răspunzând la rugăciunile lor simple și venite din inimă.

Este corect să ne rugăm lui Dumnezeu cu propriile cuvinte?

În tradiția ortodoxă nu există opoziție, ci o completare reciprocă a celor trei forme de rugăciune. Rugăciunile scrise, rugăciunea inimii și rugăciunea personală — toate ne conduc în egală măsură spre comuniunea cu Dumnezeu.

Cel mai important lucru este smerenia și curăția gândurilor, acea „zdrobire” și „umilință” a inimii despre care vorbește Sfântul Ioan Scărarul. O astfel de inimă este mai prețioasă înaintea lui Dumnezeu decât cele mai înălțate cuvinte.

Prin urmare, este pe deplin permis să ne rugăm cu propriile cuvinte, cu condiția păstrării clarității exprimării și a unei ascultări ferme față de adevărurile Evangheliei. Atunci toate formele de rugăciune — tradițională, a inimii sau personală — devin expresii vii ale credinței, care îl unesc pe credincios cu Domnul.

Totuși, așa cum s-a subliniat deja, este important să cultivăm rugăciunea, oricare ar fi forma ei. Rugăciunea personală, de una singură și fără sprijinul înțelepciunii Bisericii, poate ușor să rătăcească omul. Calea sigură și adevărată către comuniunea cu Dumnezeu rămân textele sfinte, psalmii și rugăciunile transmise nouă de către Părinții luminați ai Bisericii. Revenind constant la aceste comori, noi asimilăm adevăratul spirit al rugăciunii și ne protejăm în adevăr. Doar atunci propriile noastre cuvinte, rostite cu sinceritate și smerenie, pot deveni o continuare autentică a acestei tradiții vii.