Animalele de pe Muntele Athos

Statul monahal autonom al Muntelui Sfânt păstrează cu grijă tradiția ortodoxă, protejând-o și apărând-o de-a lungul veacurilor. Este un bastion al ortodoxiei, unde au viețuit mulți sfinți și părinți drepți ai Bisericii noastre.

Pe lângă semnificația sa spirituală, Muntele Athos este renumit pentru frumusețile sale naturale, peisajele sale neatinse, unde pădurile dese, munții înalți și țărmurile întinse - creează condiții ideale pentru diversitatea vieții în toate formele ei.

Lumea animală bogată a peninsulei Athos reflectă legătura spirituală dintre viața monahală și natură, în special în ceea ce privește relația dintre locuitorii Sfântului Munte și animale. Numeroase studii ale florei și faunei acestui loc unic - subliniază importanța sa ecologică, alături de cea spirituală.

Din articolul de astăzi veți afla:

• Ce specii de animale trăiesc pe teritoriul Muntelui Athos
• Ce rol joacă animalele în viața comunității monahale
• Care este perspectiva teologică asupra relației dintre oameni și animale
• Modul în care bătrânii athoniți au interacționat istoric cu animalele

Lumea animală a Muntelui Athos

Teritoriul Athosului, cu pădurile sale neatinse, vârfurile muntoase, văile și stâncile, oferă un habitat ideal pentru numeroase specii de animale. Coexistența faunei sălbatice cu animalele domestice este favorizată atât de caracteristicile geografice ale peninsulei, cât și de modul de viață al locuitorilor săi.

În pădurile Athosului trăiesc diverse specii de animale sălbatice, printre care:

• Mamifere: vulpi, mistreți, lupi, urși, pisici sălbatice, cerbi, bursuci, arici, sconcși, dihori, nevăstuici
• Păsări: acvile de munte, șoimi, bufnițe, ciocănitori, cinteze, privighetori
• Reptile și amfibieni: șopârle, țestoase, șerpi, broaște, salamandre
• Insecte: specii rare de fluturi, albine și alte insecte, care contribuie la menținerea ecosistemului unic al peninsulei

Pe lângă animalele sălbatice, pe Muntele Athos trăiesc și animale domestice, care joacă un rol activ în viața mănăstirilor. Acestea includ:

• Pisici: necesare pentru controlul rozătoarelor din incinta mănăstirilor
• Câini: gardieni ai mănăstirilor și ai terenurilor agricole
• Animale de povară: principalul mijloc de transport pe traseele greu accesibile
• Capre și oi: crescute în ferme tradiționale mici pentru lapte și lână
• Găini și porumbei: oferă ouă, contribuind la autosuficiența comunității monahale

Rolul animalelor în viața monahală

Călugării de pe Muntele Athos manifestă un respect profund față de toate ființele vii, considerându-le parte integrantă a creației. Urmând învățătura creștină, ei îngrijesc animalele nu doar din motive practice, ci și din iubire față de toate făpturile lui Dumnezeu.

Pisicile joacă un rol esențial în viața de zi cu zi a comunității monahale, protejând mănăstirile de pe Sfântul Munte de rozătoare. Câinii sunt apărători loiali, păzind proprietățile monahale de potențiale amenințări, inclusiv de mistreți, care adesea distrug culturile. Catârii și măgarii, apreciați pentru smerenia și rezistența lor, sunt indispensabili pentru transportul mărfurilor. Călugării le oferă animalelor îngrijire corespunzătoare, asigurându-le hrană suficientă și odihnă.

Dincolo de folosul practic evident, animalele sunt tovarăși tăcuți ai călugărilor, oferind un exemplu de smerenie și liniște. Prezența lor aduce un sentiment de pace, în acord cu aspirația monahală către liniște, contemplație și armonie cu natura.

Legătura profundă dintre călugării athoniți și animale - mărturisește despre relația trainică dintre om și natură.

Viziunea teologică asupra relației omului cu animalele

Înțelegerea teologică a relației dintre om și animale își are rădăcina în Sfânta Scriptură, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, precum și în scrierile Părinților Bisericii.

Această relație își are originea în actul creației. Potrivit cărții Facerii sau Geneza, Dumnezeu a dat omului stăpânire asupra naturii:

„Dumnezeu i-a binecuvântat și Dumnezeu le-a zis: Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l; stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ” (Facerea 1:28)

De asemenea, omului i-a fost dat privilegiul unic de a da nume tuturor ființelor vii, ceea ce înseamnă participarea sa la actul divin al creației.

 „Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească, şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare acela-i era numele.” (Facerea 2:19)

Totuși, stăpânirea care ne-a fost dată este adesea înțeleasă greșit în afara contextului teologic: în realitate, rolul omului nu este de a exploata, ci de a conduce cu înțelepciune și grijă.

La început, relația dintre om și lumea animală era una ierarhică, dar întemeiată pe iubire, reflectând legătura ontologică a omului cu Dumnezeu, a Cărui milostivire se răspândea asupra întregii creații. Această armonie a fost însă distrusă, prin căderea în păcat a omului. Consecințele păcatului strămoșesc au dus la o ruptură între omenire și lumea naturii:

„...fiarele și toate animalele pământului, văzându-l gol de slava dinainte și disprețuindu-l, s-au înfuriat toate de îndată împotriva lui.”
(Sf. Simeon Noul Teolog, Considerații Etice 1, 2, Sources Chrétiennes)

Sfântul Paisie Aghioritul descria astfel această înstrăinare:

„În Rai, animalele simțeau mireasma harului dumnezeiesc și îl recunoșteau pe Adam ca stăpân al lor. Însă, după cădere, ele au fost alungate din Rai, deși nu aveau nicio vină, și nu l-au mai recunoscut pe om. Dimpotrivă, au început să-l atace, parcă spunându-i: «Nu mai ești bun. Nu mai ești stăpânul nostru.»”

Cu toate acestea, Întruparea Domnului, Pogorârea lui Hristos la iad și Învierea Sa au deschis calea mântuirii omenirii și, totodată, a refacerii relației sale cu toate făpturile vii. Deși, interacțiunea plină de iubire dintre om și animale este vizibilă chiar și în Vechiul Testament (în special, în istoria Arcei lui Noe), Întruparea lui Hristos reface deplin legătura dintre harul dumnezeiesc și omenire. Astfel, prin Iisus Hristos, omul se adresează lumii animale nu doar ca stăpân, ci ca un cârmuitor milostiv, condus de prezența divină.

Tradiția creștină ne învață că sfinții comunicau în mod armonios cu animalele, le linișteau, le vindecau și chiar se rugau împreună cu ei. La rândul lor, animalele slujeau, apărau și mângâiau pe acești sfinți, recunoscând harul dumnezeiesc din ei.

Sfinții athoniți și relația lor cu animalele

Tradiția monahală a Muntelui Athos cunoaște numeroase exemple de legături calde dintre sfinți și lumea animală.

Sfântul Paisie adesea povestea despre bătrânul Teofilact din schitul Sfântului Vasile, care iubea profund animalele și le ocrotea. Când animalele erau flămânde sau suferinde din cauza tratamentului rău, ele căutau instinctiv adăpost la chilia lui, știind că el le va îngriji cu aceeași atenție cu care un medic își tratează pacienții.

Există, desigur, și alte exemple ale asceților athoniți, care linișteau animalele și chiar le atrăgeau spre rugăciune. Astfel, Sfântul Ioan Cucuzel a trăit un moment minunat în timpul rugăciunii, când o turmă întreagă de animale s-a oprit din păscut și s-a adunat în jurul lui, ca și cum ar fi participat la imnul său de laudă adus Domnului.

Într-o altă povestire se spune despre Sfântul Acachie din Kavsokalivia, care, într-un moment de tristețe, a fost mângâiat de o pasăre ce s-a așezat lângă el și a început să cânte insistent, de parcă i-ar fi împărtășit durerea.

Astfel de întâmplări sunt des întâlnite în viețile sfinților Bisericii noastre. Harul dumnezeiesc care îi înconjura le permitea o comunicare directă, fără mijlocitori, cu lumea naturii, refăcând acea armonie care străbătea întreaga creație înainte de căderea omului.