Cuviosul Pafnutie, care se nevoia într-una dintre mănăstirile pustnicești ale Egiptului, istorisește despre călătoria sa în pustia lăuntrică, unde l-a întâlnit pe Cuviosul Onufrie cel Mare și pe alți sihaștri. A pornit la drum dorind să vadă dacă există monahi care se ostenesc mai mult pentru Domnul. După patru zile de mers, a găsit o peșteră, unde a aflat trupul unui bătrân și l-a îngropat cu rugăciune și lacrimi.
Mai apoi, Pafnutie l-a întâlnit pe sihastrul Timotei, care, înfricoșat, l-a socotit la început drept duh. Timotei i-a povestit despre viața sa, cum a părăsit chinovia pentru a trăi în singurătate și a sluji lui Dumnezeu. I-a vorbit și despre încercările sale, despre ispitele demonilor și despre boli, precum și despre felul în care Dumnezeu l-a vindecat.
Dorind să-i urmeze pilda, Pafnutie și-a continuat drumul prin pustie, unde l-a întâlnit pe Onufrie, care viețuia acolo de șaizeci de ani. Onufrie i-a istorisit despre viața sa în mănăstire, despre retragerea în pustie și despre nevoințele îndurate. Spunea cum îngerii lui Dumnezeu aveau grijă de el, aducându-i hrană și apă.
Onufrie a mai spus că în fiecare lună se hrănea cu roadele curmalului și cu apă dintr-un izvor. A povestit cum un înger îi aducea Sfânta Împărtășanie în zilele de sâmbătă și duminică. Spre sfârșitul vieții sale, Onufrie i-a prorocit lui Pafnutie că trebuie să se întoarcă în Egipt și să vestească viața pustnicilor.
Cuviosul Onufrie s-a mutat la Domnul, lăsându-i lui Pafnutie binecuvântarea sa. Pafnutie l-a îngropat cu cinste și, înțelegând că Dumnezeu nu voiește să rămână în pustie, s-a întors la frați pentru a împărtăși cele văzute și auzite.
