La 28 octombrie 1688 a trecut la Domnul Șerban Cantacuzino, domnitor al Țării Românești, în timpul căruia au fost zidite multe sfinte așezăminte și a fost începută tipărirea primei ediții integrale a Bibliei în limba română. În aceeași zi boierii munteni l-au ridicat pe tron pe nepotul răposatului domnitor, logofătul Constantin Brâncoveanu, om de înaltă cultură, cunoscător al limbilor greacă, latină și slavonă bisericească.
Domnia sa a început într-o vreme grea, când turcii duceau război cu austriecii. Noul domn, înzestrat cu daruri diplomatice, a reușit să păstreze relații prietenești cu toate părțile aflate în conflict, ferind astfel țara de pustiirile războiului. Cei 26 de ani ai domniei lui au devenit o epocă de înflorire pentru Biserica Ortodoxă, pentru cultura și arta țării. Se zideau noi biserici și mănăstiri, se deschideau școli, se tipăreau cărți în diferite limbi.
Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai mari ctitori de mănăstiri și biserici. În vara anului 1690 a fost întemeiată Mănăstirea Hurezi, cu biserica închinată Sfinților Împărați Constantin și Elena. El a ridicat de asemenea o mănăstire la Râmnicu Sărat și a refăcut parțial bisericile multor alte mănăstiri. La București au fost zidite trei biserici, dintre care până astăzi s-a păstrat doar biserica Mănăstirii Sfântul Gheorghe-Nou. Domnitorul sprijinea bisericile și comunitățile monahale din Balcani și din Orientul Apropiat, oferind ajutor tuturor celor patru patriarhii ortodoxe ale Răsăritului.
Epoca de înflorire s-a încheiat odată cu detronarea lui Brâncoveanu. Intrigile vrăjmașilor săi și trecerea de partea armatei ruse a unuia dintre boieri au trezit suspiciunile Porții Otomane.
El a fost chemat împreună cu familia la Constantinopol. Ajunși acolo, în timpul Săptămânii Mari, în martie 1714, au fost cu toții închiși în cetatea Yedikule (Cele Șapte Turnuri). Deținuților li s-a făgăduit că li se va cruța viața, dar numai în schimbul trecerii la islam. Domnitorul evlavios a respins hotărât această propunere.
La 15 august 1714, în ziua Adormirii Maicii Domnului, când domnitorul împlinise de curând 60 de ani, el a fost scos împreună cu toți ceilalți la locul de osândă. În prezența sultanului, a solilor statelor străine, a soției și a fiicelor sale aduse la acest cumplit spectacol, domnitorului și celor patru fii ai săi li s-au tăiat capetele. Cel dintâi a fost ucis Ianache Văcărescu, cel mai apropiat sfetnic al domnitorului, după care au fost tăiate capetele celor patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei. Și abia apoi, după ce domnitorul a fost martor la tragedia fiilor săi, a venit rândul lui. Capetele sfinților mucenici au fost înfipte în sulițe și purtate prin Constantinopol, iar trupurile lor au fost aruncate a doua zi în Bosfor. Pescari creștini au scos din mare trupurile sfinților și le-au îngropat într-o mănăstire grecească de pe insula Chalki.
Prin moartea sa mucenicească el a dat un exemplu de jertfelnicie pentru credința creștină. La 20 iunie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a trecut în rândul sfinților mucenici pe Constantin Brâncoveanu, pe fiii săi și pe sfetnicul Ianache.
