Cuviosul Eftimie cel Mare era originar din cetatea Melitene, din Armenia. Părinții săi, Pavel și Dionisia, erau creștini evlavioși. După multe rugăciuni, Dumnezeu le-a dăruit un fiu, despre care s-a prorocit că va avea un viitor măreț.
După moartea tatălui său, mama l-a închinat lui Dumnezeu și l-a dat spre creștere unchiului său, preotul Eudoxie. Eftimie a fost rânduit mai întâi citeț, apoi a îmbrățișat viața monahală și a fost hirotonit preot, fiind încredințat cu îndrumarea mai multor mănăstiri. Dorind o viață de liniște și nevoință, a plecat la Ierusalim, unde s-a așezat în Lavra Farană, iar mai târziu s-a retras în pustie.
Acolo a întemeiat o mănăstire care a devenit un important centru de viețuire duhovnicească și de povățuire pentru numeroși monahi. Cuviosul Eftimie i-a convertit și i-a botezat pe mulți arabi, a vindecat bolnavi și a săvârșit numeroase minuni. Faima sfințeniei sale a atras mulțimi de oameni, iar el, dorind din nou liniștea pustiei, s-a retras în pustiul Ruva.
Mai târziu s-a întors în mănăstirea sa, unde a continuat să-i călăuzească duhovnicește pe frați. În anul 429, când avea 52 de ani, Patriarhul Ierusalimului a sfințit biserica lavrei sale. Cuviosul purta o grijă deosebită celor aflați în nevoi și întărea credința oamenilor prin minunile pe care le săvârșea.
În anul 431 a sprijinit hotărârile celui de-al III-lea Sinod Ecumenic, iar în anul 451 a primit și a mărturisit învățătura celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic. Pentru viața sa sfântă și pentru statornicia în apărarea dreptei credințe a fost numit „cel Mare”.
În anul 473, la vârsta de 97 de ani, și-a vestit dinainte apropiata mutare la Domnul și i-a adunat pe frați pentru a le da ultimele îndemnuri duhovnicești. A trecut la Domnul la 20 ianuarie, iar sfintele sale moaște au fost așezate în mănăstirea pe care o întemeiase. La înmormântarea sa au luat parte numeroși monahi și patriarhul Ierusalimului, iar ucenicul său, Dometie, l-a urmat curând în veșnicie.
