Starețul Ieronim Athonitul
Starețul Ieronim Athonitul (în lume Ivan Pavlovici Solomentsov, 1805(6) – 1885) s-a născut în Starîi Oskol sub numele de Ioan. De la o vârstă fragedă, băiatul a slujit în timpul slujbelor religioase în biserică și a cântat la strană. Talentul său spiritual deosebit s-a manifestat atât de devreme, încât a fost numit tânărul stareț. La vârsta de 25 de ani, a părăsit casa părintească și a trăit câțiva ani în mănăstiri din Rusia. Inspirat de poveștile despre grădina Maicii Domnului, a pornit spre Muntele Athos. Ioan a ajuns la Athos în 1836, fiind printre primii pelerini ruși, care au ajuns acolo, după o pauză de un secol, cauzată de războaiele ruso-turce.
La Muntele Athos, tânărul și-a găsit liniștea dorită și căutată. Ioan a cumpărat o chilie și s-a stabilit acolo cu doi ucenici. După un timp, tot la Athos, a fost tuns în mantie și i s-a dat numele Ioanichie. Mai târziu, Ioanichie s-a mutat la mănăstirea Russikon (Sfântul Pantelimon), care era pe atunci sub conducerea grecilor.
La începutul sec. al XIX-lea, mănăstirea a decăzut, iar comunitatea, condusă de starețul în vârstă Gherasim, trăia în condiții grele fără mâncare. Sufletele călugărilor erau încălzite de o veche profeție: „Dumnezeu nu va părăsi această mănăstire, ci va ridica un astfel de om, care o va reînvia”. Așa s-a întâmplat când a sosit călugărul rus Ioanichie. În 1840, starețul Ieronim Athonitul s-a stabilit la mănăstirea Sfântul Pantelimon, unde a fost hirotonit și tuns în schimă mare, primind numele de Ieronim. Pe lângă toate acestea, starețul a devenit și duhovnicul mănăstirii.
Starețul Ieronim Solomentsov a trăit în mănăstirea rusă, aproximativ jumătate de secol, lucrând neobosit, și s-a remarcat prin faptele sale ca omul care a reînviat monahismul rus pe Athos și, așa cum spuneau bizantinii, „ctitor” — ziditorul mănăstirii. Un dar special al starețului, care s-a manifestat în calitatea sa de duhovnic, a fost pătrunzimea și înțelepciunea sa deosebită.
Ieroschimonahul Ieronim a devenit mâna dreaptă a starețului mănăstirii și a început să conducă mănăstirea atât de bine încât, în scurt timp, s-au găsit fonduri pentru a plăti datoriile mari și pentru a construi clădiri noi de locuit și gospodărie. Numărul călugărilor a crescut atât de mult încât, la sfârșitul vieții starețului Ieronim, în mănăstire locuiau aproximativ 1000 de persoane. Componența etnică era foarte diversă: ruși, greci, sârbi, bulgari și moldoveni. Cu toate acestea, conform mărturiilor pelerinilor și călătorilor din acea vreme, mănăstirea trăia o viață ortodoxă unică, care nu era nici greacă și nici rusă.
Filosoful rus renumit Leontiev, a scris astfel despre starețul Ieronim Athonitul:
„Acesta nu a fost doar un călugăr cu o viață înaltă, ci un om mai mult decât remarcabil. Nu-mi revine mie să-l declar sfânt — acesta este dreptul Bisericii, nu al unei persoane private, dar îl voi numi direct om mare: un om cu un suflet mare și o minte extraordinară. Ferm, neclintit, neînfricat, întreprinzător, curajos și prudent în același timp; idealist profund și om de afaceri până la extrem, frumos chiar și în anii săi înaintați, părintele Ieronim subjuga oamenii fără efort, și chiar am observat că influența sa era mai puternică asupra celor, care erau intelectuali și morali, decât asupra oamenilor obișnuiți. Este de înțeles. Cei din urmă, poate, doar se temeau de el, dar oamenii inteligenți, autentici, care știau să discearnă caracterele, îi ofereau respect și iubire. Eu însumi, la 40 de ani, am simțit această putere neînțeleasă, chiar atrăgătoare. Am văzut acest efect și asupra altora.”
Părintele Ieronim a fost un adevărat tată pentru fiii săi spirituali. El supraveghea fără exagerare fiecare suflet și conducea fiecare suflet spre mântuire pe calea sa specială: pe unii îi mustra cu strictețe, pe alții îi trata cu blândețe, lăudând și certând. Slava despre starețul iubitor de Dumnezeu și pătrunzător a început să crească și zilnic, părintele Ieronim era înconjurat de oameni, care doreau să-și deschidă sufletul în fața lui. Oamenii veneau din tot Muntele Athos, dorind să se spovedească anume la starețul din mănăstirea Sfântul Pantelimon. Călugării spuneau despre el: „Să mergem la el, el va rezolva nedumerirea noastră, pentru că prin gura sa vorbește Dumnezeu”.
Acest dar special de a rezolva conflictele și de a vedea esența problemei, starețul Ieronim l-a dobândit în tinerețe, în timpul unei călătorii prin Rusia cu prietenul său. Odată, tânărul Ioan a simțit dureri de stomac și s-a așezat pe drum. Prietenul său a plecat să caute ajutor, iar la întoarcere a văzut că Ioan arăta mult mai bine. Tânărul a povestit că i-a apărut Evanghelistul Ioan Teologul și l-a întrebat ce are. „Mă doare îngrozitor stomacul” — a răspuns Ioan. Ioan Teologul i-a spus atunci: „Acum ești sănătos! Cere-mi orice altceva dorești”. Viitorul mare stareț a cerut darul discernământului și al cuvântului. „Și acest lucru ți se va da” — a spus apostolul și a dispărut.
