Diacon
Cuviosul Macarie Diaconul, omonim al fericirii cerești, încă din tinerețe a fost ales de Dumnezeu spre slujirea Lui și chemat la viața monahală a tăcerii. De mic, lăsând jocurile și glumele copilărești, părea un bărbat desăvârșit: iubea tăcerea și era cumpătat la hrană.
Pronia dumnezeiască l-a adus la Mănăstirea Peșterilor astfel. Odată, în copilărie, Macarie s-a îmbolnăvit. Părinții lui, văzând că doctorii nu pot să-l vindece, punându-și toată nădejdea în Dumnezeu, au făgăduit să-și aducă pruncul Lui ca jertfă curată, dăruindu-l spre slujirea Domnului și a Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu în Mănăstirea Peșterilor, dacă se va însănătoși. Domnul cel milostiv, auzind rugăciunile părinților, i-a dăruit în chip minunat sănătate bolnavului Macarie. După însănătoșirea lui, părinții și-au împlinit făgăduința și l-au dat la Mănăstirea Peșterilor. Cuvioșii părinți, văzând blândețea și smerenia copilului Macarie, l-au îndrăgit și l-au învățat carte și orice virtute monahală. Ajungând la vârsta cuvenită și învrednicindu-se de chipul monahal și de diaconie, a dobândit mare râvnă pentru biserica lui Dumnezeu, se îndeletnicea necontenit cu cugetarea la Dumnezeu, cu citirea cărților dumnezeiești și cu rugăciunea; pentru aceasta s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul facerii de minuni. Este menționat pe harta Peșterilor Îndepărtate începând cu anul 1638.
