Cuviosul Cosma, sihastrul de la Zografu, de neam bulgar, a evitat în tinerețe căsătoria și a plecat pe ascuns de la părinții săi spre Sfântul Munte Athos. Încă de atunci, pe drumul către Țara Sfântă, diavolul a încercat să clatine hotărârea tânărului, tulburându-l prin vedenia unei prăpăstii marine de netrecut care înconjura Sfântul Munte. Rugăciunea fierbinte a tânărului a risipit această amăgire demonică.
Ajuns în Athos, Sfântul Cosma a fost primit în Mănăstirea Zografu. Acolo a rămas multă vreme frate ascultător, apoi a primit tunderea în monahism și a fost rânduit eclesiarh. Sfântul Cosma a primit harul deosebit de a o vedea în taină pe însăși Egumena cerească a Sfântului Munte, care, la praznicul Bunei Vestiri, în Mănăstirea Vatoped, a binevoit să-i descopere în chip văzut purtarea ei de grijă pentru partea sa pământească: a văzut o Femeie de frumusețe și măreție împărătească, care poruncea atât în biserică în timpul slujbei, cât și în trapeză, iar toți monahii erau slujitori ascultători ai ei.
Curând sfântul a fost hirotonit diacon, iar apoi și preot, fapt care l-a îndemnat la noi nevoințe. Plin de râvnă pentru mântuire, prin rugăciunile sale fierbinți către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, sfântul s-a învrednicit din nou de un semn al ocrotirii ei deosebite: a auzit glasul Maicii Domnului ieșind din sfânta ei icoană și întrebându-L pe Fiul ei: „Cum se va mântui Cosma?” Iar răspunsul Domnului a fost: „Să se retragă din mănăstire la liniște”. Cerând și primind binecuvântarea egumenului, Sfântul Cosma s-a retras în pustie, iar acolo, într-o peșteră săpată în stâncă, a început o nouă nevoință a vieții sihăstrești în tăcere. Dumnezeu nu l-a părăsit pe credinciosul Său rugător: sfântul s-a învrednicit de darul înainte-vederii.
Așa cum la începutul nevoinței vrăjmașul neamului omenesc a încercat să-l abată pe sfânt de la calea aleasă, tot astfel și zilele dinaintea morții dreptului au fost pentru el o grea încercare. Cu puțin înainte de sfârșitul său, alesul lui Dumnezeu s-a învrednicit de o vedenie a lui Hristos Însuși, Care i-a vestit sfântului că, înainte ca sufletul său să plece în Împărăția Cerurilor, însuși satana împreună cu ceata lui îl va bate cu cruzime și îl va răni. Pregătit pentru suferință prin mângâiere dumnezeiască, sfântul a îndurat cu bărbăție această cumplită batjocură diavolească îngăduită de Dumnezeu și, în a treia zi după acele bătăi sălbatice, împărtășindu-se cu Preacuratele Taine, a plecat în pace la Domnul, cu cuvinte de slavoslovie pe buze. Dumnezeu, „Care îi slăvește pe cei ce-L slăvesc”, l-a proslăvit în chip minunat și după moarte pe Cuviosul Cosma: în timpul înmormântării sfântului, la peștera lui s-a adunat mulțime de fiare și păsări, ca și cum ar fi înțeles pierderea comună a Sfântului Munte; iar când trupul a fost coborât în mormânt și au început să-l acopere cu pământ, fiecare dintre aceste făpturi necuvântătoare a scos un glas de jale, aducând ultima cinstire plăcutului lui Dumnezeu. Când, după obicei, la patruzeci de zile, după privegherea de toată noaptea, frații au deschis sfintele moaște ale dreptului pentru a le muta cu cinste în mănăstire, acestea nu mai erau acolo în chip minunat — Domnul le ascunsese. Aceasta s-a petrecut în anul 1323.
