Mucenicii Epipodie și Alexandru au pătimit pentru credința în Hristos în orașul Lugdunum (astăzi Lyon, Franța), în vremea prigoanelor lui Marcus Aurelius (161–180).
Erau tineri de neam ales, crescuți împreună; încă din copilărie au fost apropiați duhovnicește, au primit educație și s-au botezat.
Alexandru și Epipodie s-au ascuns de prigoană la o văduvă creștină, dar au fost descoperiți și arestați. La arestare, Epipodie și-a pierdut o sandală; mai târziu, văduva a păstrat-o ca pe o sfântă relicvă.
La anchetă, Epipodie și Alexandru au mărturisit că sunt creștini, lucru care a înfuriat judecătorul și mulțimea adunată. Mulțimea a izbucnit în strigăte de mânie, iar judecătorul, aprins de furie, a poruncit să fie despărțiți și Epipodie să fie supus torturii.
Epipodie, răspunzând vorbelor prefăcut blânde ale judecătorului, a spus: „Viața pe care mi-o făgăduiești este pentru mine moarte veșnică, iar moartea cu care mă ameninți este trecere la viața fără de sfârșit!” Judecătorul a poruncit să fie întins pe rastel și chinuit cu cârlige de fier. Poporul, de obicei însetat de priveliști, s-a indignat și a cerut eliberarea creștinului. Temându-se de o răscoală, judecătorul a poruncit să fie decapitat îndată Epipodie.
A doua zi judecătorul a poruncit să fie adus Alexandru și a încercat să-l înspăimânte povestindu-i despre chinuri. Alexandru a răspuns: „Crezi că mă vei înfricoșa amintindu-mi de suferințe? Să știi că nu faci decât să aprinzi și mai mult dorința mea de a-i urma!” Judecătorul a poruncit să fie biciuit, iar apoi, deznădăjduind să-l frângă pe sfânt, l-a osândit la răstignire pe cruce.
Creștini evlavioși au luat în taină trupurile amândurora și le-au ascuns într-o peșteră din împrejurimile Lyonului, care a devenit vestită prin minunile săvârșite acolo.
