Orice suflet luminat de sus prin harul Dumnezeiesc este curat și simplu, lipsit de viclenie și fățărnicie, devenind vas și locaș al lui Dumnezeu. Între astfel de aleși s-a numărat și Cuviosul Părintele nostru Spiridon. El provenea dintr-un sat și nu învățase carte, însă era bogat în înțelepciune duhovnicească și în fapte bineplăcute lui Dumnezeu. Având în inimă frica Domnului, a venit la Mănăstirea Peșterilor și a îmbrățișat o viață monahală aspră. Deși nu știa să citească, a început să învețe carte, chiar dacă nu mai era tânăr. Cu râvnă necontenită, sfântul nevoitor se îngrijea de mântuirea sufletului său, citind și cântând zilnic Psaltirea lui David.
Egumenul Pimen Postitorul, văzând smerenia și hărnicia Cuviosului Spiridon, i-a încredințat ascultarea de a coace pâinea pentru Dumnezeiasca Liturghie. Împlinind această ascultare, fericitul Spiridon nu și-a neglijat niciodată nevoințele duhovnicești, înălțând mereu laudă lui Dumnezeu. Odată, după ce a aprins cuptorul, s-a iscat un incendiu. Cuviosul a astupat gura cuptorului cu mantia sa și, umplând-o cu apă, a reușit, împreună cu frații, să stingă focul. În chip minunat, mantia a rămas neatinsă de flăcări.
Alături de Cuviosul Spiridon se nevoia fratele Nicodim, care se ruga cu multă râvnă și împărțea cu el toate ostenelile. Acești sfinți nevoitori au slujit cu credincioșie timp de treizeci de ani, împlinindu-și ascultarea. După fericita lor adormire, se împărtășesc de slava lui Dumnezeu, pe Care Îl contemplă față către față. Prin rugăciunile lor, să ne împărtășim și noi de Pâinea cea Vie, care este harul și slava Domnului Iisus Hristos.
Fericita lor adormire a avut loc în jurul mijlocului secolului al XII-lea. Sfintele lor moaște se odihnesc în Peștera Sfântului Antonie.
