În Iconiu, din ținutul Licaoniei, trăia o creștină de neam ales, Iulita, rămasă văduvă, care avea un fiu pe nume Chiric. În jurul anului 305, în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor, pornite de împăratul Dioclețian, Iulita, temându-se de chinuri, a fugit împreună cu fiul ei și cu două roabe, mai întâi în Seleucia, iar apoi în Tars. Aici a fost prinsă și, mărturisindu-și credința, a fost supusă la chinuri cumplite. Fiul ei, Chiric, a fost chinuit înaintea ochilor mamei sale și, în ciuda amenințărilor, a continuat să-L mărturisească pe Hristos până când a primit moarte mucenicească. Iulita, văzând moartea fiului său, s-a bucurat că acesta s-a învrednicit de cununa muceniciei și a continuat să-și mărturisească credința, în ciuda torturilor. În cele din urmă, ea a fost ucisă cu sabia. Trupurile sfinților au fost lăsate neîngropate, însă roabele lor le-au îngropat în taină. Mai târziu, în vremea împăratului Constantin cel Mare, sfintele moaște au fost găsite neputrezite și au devenit izvor de vindecări.
