Dintre acești cuvioși, Sfântul Ioan îl cunoștea pe Cuviosul Limneu, care viețuia și se nevoia în apropierea satului Targala. I-a fost ucenic și i-a urmat pilda vieții ascetice. Găsind un deal pe malul unui râu, expus din toate părțile vântului și lipsit de orice vegetație, s-a așezat acolo fără să-și ridice vreo locuință și a petrecut douăzeci și cinci de ani în nevoință. În tot acest timp s-a hrănit doar cu pâine și sare, iar veșmântul său era făcut din lână de oaie. Întregul trup îi era acoperit cu grele lanțuri ascetice. Împovărat de aceste verigi și ars necontenit de razele dogoritoare ale soarelui, nu căuta niciodată umbra și nu încerca să-și ușureze suferința. La un moment dat, unul dintre cei care îl vizitau adesea a sădit un migdal pe cărarea care ducea spre locul nevoinței sale. Când copacul a crescut și a început să-i ofere umbră, cuviosul a poruncit să fie tăiat, pentru ca nimic să nu-i aducă răcoare sau alinare. După o asemenea viață de nevoință, Cuviosul Ioan a trecut în pace la Domnul.
Cuviosul Moise a fost cuprins de dragoste pentru felul de viețuire al Sfântului Ioan și i-a urmat exemplul, nevoindu-se pe vârful unui munte care se înălța deasupra satului Rama.
Cuviosul Antioh, ajuns la o vârstă înaintată, și-a făcut într-un loc pustiu o mică împrejmuire și a dus aceeași viață aspră sub cerul liber. În apropierea lui se nevoia și Cuviosul Antonin, de asemenea bătrân, care îi urma în toate: în hrană, în îmbrăcăminte, în priveghere, precum și în rugăciunile de zi și de noapte. Nici bătrânețea, nici slăbiciunile firești ale vârstei nu au putut să-i împiedice să îndure cu răbdare toate ostenelile vieții lor ascetice. Ei slujeau lui Dumnezeu cu atâta râvnă, de parcă ar fi avut încă puterea tinereții. După o astfel de viețuire, și-au încredințat în pace sufletele Domnului. În nevoința postului trupesc au urmat aceeași măsură de asceză ca și Cuviosul Ioan.
