Cuviosul Fostirie a trăit în secolul al VI-lea. El se nevoia în singurătate pe un munte înalt și pustiu, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu și supunându-și trupul prin post, privegheri de noapte și multe alte nevoințe. Strălucind prin mari osteneli duhovnicești asemenea unui luminător, și-a adeverit astfel numele pe care îl purta.
Curățindu-se și sfințindu-se prin împlinirea poruncii Domnului: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze.” (Matei 16, 24), Sfântul Fostirie a devenit locaș al Duhului Sfânt și vindeca bolile și suferințele celor care veneau la el cu credință.
Cuviosul primea hrană din cer: un înger al Domnului îi așeza zilnic pâine într-un loc cunoscut. Iar atunci când la el veneau vizitatori, găsea în același loc pâini și pentru aceștia. Această minune s-a săvârșit timp de mulți ani.
Mai târziu, Sfântul Fostirie a întemeiat o mănăstire în care s-au adunat numeroși monahi. Din acel moment, minunea aducerii pâinii de către înger a încetat, iar Domnul i-a poruncit nevoitorului să nu primească nimic de la nimeni, ci să-și câștige hrana prin munca propriilor mâini. Cuviosul îi învăța pe frați să se îndeletnicească cu rugăciunea, cu citirea cărților folositoare de suflet și cu lucrul mâinilor, fiind el însuși exemplu viu pentru toți.
În timpul vieții sale, în Biserică au apărut anumite erezii, iar pentru combaterea lor a fost chemat la un Sinod. Acolo, acest purtător de Dumnezeu părinte a mărturisit cu fermitate și înțelepciune dreapta credință, astfel încât mulți dintre eretici s-au întors în sânul Bisericii, iar alții au îmbrățișat viața monahală, mișcați de sfințenia vieții sale.
Prin rugăciunile Sfântului Fostirie s-au săvârșit multe minuni atât în timpul vieții sale pământești, cât și după mutarea sa la Domnul. Cuviosul a adormit în pace în seara din ajunul sărbătorii Botezului Domnului.
Ziua de pomenire: 18 ianuarie (5 ianuarie după calendarul vechi).
