Cuviosul Vasile a trăit în secolul al XI-lea. Lăsând lumea și împărțindu-și averea săracilor, a devenit călugăr în Mănăstirea Peșterilor, ducând o viață de aspră înfrânare. Însă diavolul, stârnind în el întristare pentru averea împărțită, l-a adus până la deznădejde. Fericitul Vasile, dorind să-l ajute, i-a propus lui Teodor să-i întoarcă averea, dar acesta, înțelegând primejdia gândurilor sale, s-a pocăit și s-a întărit în virtute.
Diavolul, luând chipul lui Vasile, l-a ispitit din nou pe Teodor, sfătuindu-l să se roage pentru a găsi comori. Cuviosul, cedând ispitei, a găsit aur și argint, dar, în ciuda îndemnurilor demonului, a hotărât să le împartă săracilor. După întoarcerea lui Vasile, Teodor a înțeles că fusese înșelat și a început să se roage ca să uite de acea comoară.
Cuviosul Teodor, lucrând spre folosul fraților, măcina grâul la moară, iar chiar și atunci când demonii încercau să-l împiedice, îi biruia prin rugăciune. Împreună cu Vasile au statornicit obiceiul de a-și descoperi unul altuia gândurile, pentru a evita ispitele. Când mănăstirea a fost arsă, Teodor, în ciuda uneltirilor demonilor, a continuat să lucreze, cărând lemne pentru zidire și chiar poruncind demonilor să-i slujească.
Cneazul Mstislav, lăsându-se amăgit de viclenie, a încercat să-l silească pe Teodor să-i arate comorile, dar acesta, neamintindu-și de ele, a îndurat chinuri. Amândoi cuvioși au fost aruncați în temniță și, neputând suporta torturile, au trecut la Domnul în anul 1098. Trupurile lor au fost îngropate în Peștera Varangiană, unde își petrecuseră viața.
După moartea lor, cneazul, rănit de o săgeată, a înțeles că aceasta era pedeapsa pentru faptele sale rele. Cuvioșii Teodor și Vasile, biruitori ai iubirii de argint, au fost încununați de Domnul cu slavă și cinste veșnică.
