În vremea împăratului bizantin Teodosie cel Mare, în Antiohia trăia un meșter aurar pe nume Andronic, care a luat de soție pe Atanasia, fiica unui aurar. Soții duceau o viață virtuoasă, împărțindu-și averea în trei părți: pentru săraci, pentru înfrumusețarea bisericilor și pentru nevoile casei. După nașterea copiilor lor, Ioan și Maria, au încetat legătura trupească și au trăit în curăție, îngrijindu-se de săraci și bolnavi.
După douăzeci de ani de căsnicie, copiii lor s-au îmbolnăvit și au murit. Atanasia, cuprinsă de mare durere, dorea să moară, însă i s-a arătat Sfântul Mucenic Iulian, care a mângâiat-o, spunându-i că pruncii ei trăiesc în ceruri. Din acel moment, întristarea ei s-a prefăcut în bucurie și a hotărât să intre în mănăstire pentru pocăință.
Andronic a primit această hotărâre, iar cei doi au pornit la drum, lăsând casa și averea lor. Ajungând la Ierusalim, s-au închinat sfintelor locuri, după care Andronic, primind binecuvântare de la Cuviosul Daniil, a fost tuns în monahism, iar Atanasia a fost așezată într-o mănăstire de maici.
Atanasia, luând chip îngeresc, a petrecut doisprezece ani în mănăstire, până când s-a îmbolnăvit. Înainte de moarte, l-a rugat pe starețul Daniil să-i dea lui Andronic o scrisoare în care și-a dezvăluit adevărata natură. După adormirea ei, Andronic a aflat că monahia era chiar soția sa.
Curând după aceea, și Andronic s-a mutat la Domnul. Între monahi s-a iscat neînțelegere cu privire la locul îngropării lui, însă în cele din urmă a fost înmormântat alături de Atanasia, iar toți slăveau pe Dumnezeu pentru sfințenia și răbdarea lor.
