Nelegiuitul împărat Liciniu, împreună-stăpânitor cu Constantin cel Mare, a emis un edict de prigonire a creștinilor. Mai mult de patruzeci de robi ai lui Hristos, între care Leontie, Mauriciu, Daniel, Antonie și Alexandru, au hotărât să se înfățișeze de bunăvoie la judecată și să-și mărturisească credința. Ighemonul, uimit de curajul lor, a început interogatoriul, iar sfinții au răspuns că Tatăl lor este Hristos, Cel ce a înviat din morți.
Mâniat, ighemonul a poruncit să fie supuși la chinuri, însă sfinții au răbdat cu statornicie suferințele, îmbărbătându-se unii pe alții. În temniță se rugau și cântau psalmi, așteptând moartea mucenicească. O femeie evlavioasă, Vlasiana, le aducea apă, potolindu-le setea.
A doua zi, ighemonul i-a osândit la moarte, iar sfinții au primit cu bucurie această hotărâre. Se rugau lui Dumnezeu să-i întărească în credință. Doi păzitori ai temniței, Menei și Virilad, văzând lumina și auzind glasul unui înger, s-au îndreptat către Hristos și s-au alăturat frăției mucenicilor.
Nevoind să-i lase în viață, ighemonul a poruncit să li se taie mâinile și picioarele, apoi să fie arși. Sfinții, în mijlocul suferințelor, și-au păstrat credința și bucuria. Sfântul Sisiniu, rugându-se, a făcut să izvorască apă pentru a-i adăpa pe mucenici. După ardere, rămășițele lor au fost adunate și păstrate până la vremea cinstirii lor.
Când Constantin cel Mare a devenit singurul împărat, Biserica a primit libertate, iar sfinții mucenici au fost proslăviți, moaștele lor devenind izvor de vindecări. Au pătimit cei patruzeci și cinci de sfinți mucenici la 10 iulie, în Nicopolea Armeniei, sub conducerea ighemonului Lisias.
