45 de Sfinți Mucenici din Nicopolea, Armenia: Leontie, Mavrichie, Daniel, Antonie, Alexandru, Anichit, Sisinie și cu ei alții
Mucenici
Regele necredincios Licinius, co-guvernator cu Constantin cel Mare, a emis un decret de persecuție a creștinilor. Peste patruzeci de slujitori ai lui Hristos, printre care se numărau Leontie, Mauriciu, Daniel, Antonie și Alexandru, au decis să se prezinte voluntar în fața instanței și să-și mărturisească credința. Guvernatorul, uimit de curajul lor, a început interogatoriul, la care sfinții au răspuns că tatăl lor este Hristos, care a înviat din morți.
Guvernatorul, furios, a ordonat să fie torturați, dar sfinții au suportat cu stoicism suferințele, încurajându-se unii pe alții. În temniță, se rugau și cântau psalmi, așteptând moartea martirică. O femeie evlavioasă, Vlasiana, le aducea apă, potolindu-le setea.
În dimineața următoare, guvernatorul i-a condamnat la moarte, iar sfinții au acceptat cu bucurie această soartă. Se rugau, cerând lui Dumnezeu să-i întărească în credință. Doi paznici ai temniței, Meney și Virilad, văzând lumina și auzind glasul unui înger, au decis să se întoarcă la Hristos și au devenit parte din frăția martirilor.
Guvernatorul, nevrând să-i lase în viață, a ordonat să le taie mâinile și picioarele, iar apoi să-i ardă. Sfinții, în ciuda suferințelor, și-au păstrat credința și bucuria. Sfântul Sisinie, rugându-se, a chemat o fântână de apă pentru a potoli setea martirilor. După ardere, rămășițele lor au fost adunate și păstrate până la vremea cinstirii lor.
Când Constantin cel Mare a devenit singurul conducător, biserica a primit libertate, iar sfinții martiri au fost proslăviți; moaștele lor au devenit o sursă de vindecare. Cei patruzeci și cinci de sfinți au suferit pe 10 iulie în Nicopolisul armean sub guvernatorul Lisie.
