În discuțiile sale cu pelerinii, Sfântul Paisie din Sfântul Munte a vorbit în repetate rânduri, despre mulțumirea către Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a dăruit. Uneori erau istorii scurte, ca niște pilde de morală, iar alteori erau predici foarte reale, al căror scop era să atragă atenția oamenilor asupra faptului că Dumnezeu ne-a dat tot ceea ce avem nevoie, iar modul în care dispunem de viața noastră este în mâinile noastre.
«Când vedeți o persoană care este foarte neliniștită și tristă, și totuși are totul, să știți că îi lipsește Dumnezeu».
Cel care are totul - atât bunuri materiale, cât și sănătate - și care, în loc să-i mulțumească lui Dumnezeu, nu face decât să aibă pretenții nerezonabile și să cârtească, își pregătește drumul spre iad.
«Omul, atunci când are recunoștință, este mulțumit cu totul. Se gândește la ceea ce îi dă Dumnezeu în fiecare zi și este mulțumit de tot».
Atunci când o persoană nu are simțul recunoștinței, nu este mulțumit de nimic - se plânge și totul îl apasă.
Dacă, să zicem, nu apreciază lumina soarelui și se plânge, vine vântul din nord și îl îngheață până la os.
Dacă nu recunoaștem binecuvântările pe care ni le dă Dumnezeu și ne plângem, mâhnindu-ne împotriva soartei, vin încercările și trebuie să ne adunăm forțele pentru a le combate.
(2).jpg)
Vă spun adevărul: cel care are acest prost obicei de a se plânge, ar trebui să știe că va primi o încercare de la Dumnezeu pentru a plăti prețul real și pentru a cunoaște cel puțin ceva suferință în această viață. Iar dacă nu va obține o astfel de încercare, va fi mai rău, pentru că atunci va plăti pentru toate, odată și pentru totdeauna, în viața următoare.
Nemulțumirea devine un obicei, pentru că nemulțumirea aduce nemulțumire, iar nefericirea aduce nefericire. Cel care seamănă nefericire culege nefericire și acumulează stres.
Cel care semănă laudă Domnului, primește bucurie divină și binecuvântare veșnică. O persoană morocănoasă, indiferent de câte binecuvântări îi dă Dumnezeu, nu le recunoaște.
Iată de ce harul lui Dumnezeu este îndepărtat și ispita se apropie de el; ispita îl urmărește constant și îi aduce noi obstacole, dar cel recunoscător este însoțit de Dumnezeu cu binecuvântările Sale.
Nerecunoștința este marele păcat, pe care Hristos l-a mustrat. ”Oare n-au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt?„ - i-a spus el leprosului care venise să-i mulțumească.
-Evanghelie după Luca capitolul 17, versetele 11-19
-Mântuirea celor zece leproşi
-Isus mergea* spre Ierusalim şi a trecut printre Samaria şi Galileea. Pe când intra într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi. Ei* au stat departe, şi-au ridicat glasul şi au zis: „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!” Când i-a văzut Isus, le-a zis: „Duceţi-vă* şi arătaţi-vă preoţilor!” Şi pe când se duceau, au fost curăţiți. Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a mulţumit. Era samaritean. Isus a luat cuvântul şi a zis: „Oare n-au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?” Apoi* i-a zis: „Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit.”
Hristos a cerut mulțumire de la cei zece leproși, nu pentru El, ci pentru ei înșiși, pentru că mulțumirea le-ar fi făcut bine.
Extras dintr-o carte despre bătrânul Paisii din Sfântul Munte, publicată de Mănăstirea Sfântului Ioan Evanghelistul; Suroti, Salonic.
Fotografie principală: chilia Sfântului Paisie de la Muntele Athos
