Cuvioșii Xenofont, soția sa Maria și fiii lor, Arcadie și Ioan, erau cetățeni de vază ai Constantinopolului și au viețuit în secolul al V-lea. Deși erau bogați, se remarcau prin simplitatea sufletească și bunătatea inimii.
Trimițându-și fiii la Beirut pentru a primi învățătură, aceștia au suferit un naufragiu și au fost aruncați de valuri pe țărmuri diferite. Îndurerați de despărțire, amândoi frații s-au dăruit lui Dumnezeu și au primit tunderea în monahism.
Multă vreme părinții nu au primit nicio veste despre copiii lor și îi socoteau morți. Totuși, Xenofont și-a păstrat nădejdea în Domnul și o mângâia pe Maria. După câțiva ani, făcând un pelerinaj la Ierusalim, cei doi soți și-au întâlnit fiii, care se nevoiau în mănăstiri diferite. Bucurându-se de această reîntâlnire, au adus mulțumire lui Dumnezeu pentru reunirea familiei. Cuvioșii Xenofont și Maria și-au închinat și ei restul vieții lui Dumnezeu, primind viața monahală. Arcadie și Ioan, după ce și-au luat rămas-bun de la părinți, s-au retras în pustie, unde au fost învredniciți de Dumnezeu de darul facerii de minuni și al înainte-vederii. Cuvioșii bătrâni Xenofont și Maria, nevoindu-se în tăcere și în post aspru, au primit și ei de la Dumnezeu darul facerii de minuni.
