În timpul domniei împăratului Dioclețian în Pont, a trăit un om nobil pe nume Claudiu, care a luat la el o fetiță mică pe nume Haritina, rămasă orfană. El a crescut-o ca pe propria sa fiică. Haritina, devenind o frumusețe, se distinge prin virtutea și credința sa în Hristos, păstrându-și fecioria și învățând pe alții despre credință.
În acea vreme au început prigoanele împotriva creștinilor, iar Haritina a fost învinuită că îi aducea pe oameni la credința creștină. Împăratul Domițian a chemat-o, iar Claudiu, nevrând să se despartă de ea, a fost profund întristat. Totuși, Haritina, încrezătoare în credința sa, i-a spus să nu se întristeze, ci să se bucure. Soldații au dus-o cu forța la împărat.
În timpul judecății, Haritina a mărturisit cu curaj că este creștină și a osândit idolatria. Împăratul, furios, a poruncit să fie torturată cu cruzime. Ea a îndurat chinurile rugându-se lui Dumnezeu, și chiar și atunci când a fost supusă focului și torturii, a rămas neclintită. Judecătorul, văzând minunata ei salvare de la moarte, a încercat din nou să o înfrângă, dar ea a rămas neclintită.
În cele din urmă, judecătorul a decis să o necinstească, dar, rugându-se, Haritina și-a predat sufletul lui Dumnezeu. Trupul ei a fost aruncat în mare, dar după trei zile a fost găsit neputrezit. Claudiu a îngropat-o cu cinste, slăvindu-l pe Hristos Mântuitorul.
