În timpul domniei marelui duce Vasilii Ioanovici al Moscovei, aproape de obștea sfântului Corneliu, a apărut un tânăr pe nume Teofil, care, neavând amintiri despre părinți, trăia hrănindu-se cu numele lui Dumnezeu. Sfântul Corneliu l-a primit în mănăstire, unde Teofil, distins prin smerenie și muncă, slujea fraților. La vârsta de 16 ani, a fost tuns în monahism cu numele Filip și a fost învățat să citească. Sfântul Filip, împlinind cu râvnă ascultările, a devenit prezbiter, dar, dorind să evite slava omenească, a părăsit obștea, urmând îndrumările Domnului.
A găsit un loc retras pe malul râului Andoga, unde a construit o chilie și o capelă. Prințul Andrei Vasilievici Șelepanovski i-a alocat pământ pentru a trăi. Slavă despre sfântul pustnic s-a răspândit, iar mulți veneau la el pentru rugăciuni și îndrumări. Sfântul Filip îi învăța pe oameni iubirea față de aproapele, smerenia și rugăciunea, precum și importanța citirii psalmilor.
Pentru 15 ani, sfântul a trăit în pustie, așteptându-și sfârșitul. Se ruga pentru pace și mântuirea creștinilor ortodocși. La el a venit un călugăr pe nume Herman, cu care sfântul a continuat să se nevoiască în rugăciuni. Sfântul Filip s-a mutat la cele veșnice în noaptea de 14 noiembrie 1537, iar trupul său a fost îngropat cu onoruri. Viața sa a devenit un exemplu de smerenie și nevoință pentru slava Sfintei Treimi.
