Fericitul Avramie, fiu al unor părinți evlavioși, iubea încă din tinerețe să meargă la biserică și să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Deși nu dorea aceasta, a intrat în căsătorie, însă în a șaptea zi după nuntă, simțind chemarea harului Dumnezeiesc, a părăsit în taină casa părintească și s-a retras într-o chilie, îndepărtându-se de deșertăciunile lumii.
Părinții săi, întristați de dispariția lui, l-au găsit după șaptezeci de zile și, văzându-l stăruind în rugăciune, s-au minunat. Avramie i-a rugat să nu-l tulbure și să-l lase să viețuiască în liniște pentru dragostea lui Dumnezeu. El a petrecut cincizeci de ani în nevoință și retragere, având doar cele strict necesare pentru trai.
Într-un sat păgân din apropiere, nimeni nu reușea să-i aducă pe locuitori la credința în Dumnezeu. Episcopul, amintindu-și de fericitul Avramie, a hotărât să-l hirotonească preot și să-l trimită acolo. Deși s-a împotrivit din smerenie, Avramie a primit această ascultare și a plecat în sat.
Ajungând acolo, a văzut oameni stăpâniți de înșelarea păgânismului și a plâns cu amar pentru ei. A zidit o biserică și s-a rugat neîncetat pentru mântuirea lor. Deși a fost izgonit, batjocorit și supus multor suferințe, a continuat să propovăduiască și să se roage. După trei ani de răbdare și dragoste jertfelnică, toți locuitorii satului au primit credința creștină și Sfântul Botez.
După ce i-a învățat vreme de un an în dreapta credință, Avramie, temându-se să nu se lege cu inima de cele pământești, s-a retras din nou în singurătate, încredințându-i lui Dumnezeu.
Fericitul avea un frate care avea o singură fiică, pe nume Maria. După moartea părinților ei, Maria a venit să locuiască împreună cu unchiul său, care a îngrijit-o cu dragoste. Însă, căzând în ispită, ea a păcătuit și, cuprinsă de rușine și deznădejde, a fugit, schimbându-și înfățișarea pentru a nu fi recunoscută.
Aflând despre căderea ei, Avramie a plâns mult și s-a rugat stăruitor pentru întoarcerea ei. După doi ani, descoperind locul unde se afla, a mers la ea deghizat în călător. Văzând-o, a izbucnit în lacrimi și, îmbrățișând-o, a rugat-o cu stăruință să se întoarcă la Dumnezeu. Maria s-a pocăit și s-a întors la unchiul său, iar Avramie, văzând pocăința ei sinceră, se bucura.
Fericitul Avramie a mai trăit încă zece ani, mângâindu-se cu pocăința Mariei, apoi a trecut la Domnul la vârsta de șaptezeci de ani. Trupul său a fost cinstit de credincioși, iar prin rugăciunile sale mulți au primit vindecare de boli. După moartea lui, Maria a continuat să trăiască în rugăciune și pocăință. Curățită prin lacrimi și nevoință, s-a mutat și ea cu pace la Domnul.
