Istoria și semnificația sărbătorii
Schimbarea la Față a Domnului nostru a fost o adevărată transformare, care a avut loc în fața ucenicilor săi credincioși. Cu ceva timp înainte de evenimentele de pe Golgota (mai exact, cu 40 de zile înainte), la opt zile după ce apostolul Petru și-a mărturisit Învățătorul drept Mesia, Iisus, împreună cu cei trei ucenici cei mai devotați și înfocați — apostolii Petru, Iacov și Ioan — s-au îndreptat spre Galileea, pe Muntele Tabor, pentru a se ruga. În timpul rugăciunii, Iisus Hristos s-a schimbat: chipul Său a strălucit ca soarele, iar hainele Sale au devenit de o lumină orbitoare, strălucind de un alb nemaivăzut. Lângă El au apărut doi proroci: Moise și Ilie, care au apărut în strălucirea gloriei cerești.
Aceștia au vorbit despre exodul ce urma să aibă loc în Ierusalim. Cu puțin timp înainte, în ajunul ultimei Sale Paști, Învățătorul, prevăzând viitoarele Sale Patimi, a început să le dezvăluie ucenicilor evenimentele care urmau să se întâmple, culminând cu Învierea Sa din a treia zi. Ceea ce le-a spus, i-a întristat profund pe apostoli. Atunci Iisus, dorind să le ușureze durerea, le-a promis că le va arăta unora dintre ei, slava în care se va înveșmânta după plecarea Sa. După șase zile, în toiul nopții, Mântuitorul împreună cu Iacov, Petru și Ioan au urcat greu pe munte, după care ucenicii obosiți au adormit. Treziți din somn, au fost uluiți de lumina puternică emanată de Mântuitor. Așa au văzut ei manifestarea unirii naturii umane și divine.
Apariția celor doi proroci din Vechiul Testament — Moise și Ilie — în timpul rugăciunii lui Iisus și a ucenicilor, avea un sens aparte. Moise, care a adus omenirii cele 10 porunci, și prorocul râvnitor Ilie discutau cu Iisus, ca și cum cu Învățătorul, Mesia cel așteptat. După cum povestește Efrem Sirul, muntele a devenit un simbol al Bisericii, deoarece Iisus a unit în el Vechiul și Noul Testament, arătând că El este Temelia ambelor.
Petru cel arzător, în timpul discuției Învățătorului cu prorocii, i-a propus să construiască trei corturi — pentru El, Moise și Ilie — ca să nu se întoarcă în locul unde îl așteptau Patimile. Dar, Iisus i-a arătat că nu are nevoie de asta. Fenomenul slavei divine ucenicilor a fost o mărturie a pregătirii Sale pentru calea crucii și Patimile voluntare din Grădina Ghetsimani și Ierusalim. În timpul vorbirii Sale, i-a acoperit un nor din care s-a auzit Glasul: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în Care Îmi găsesc plăcerea; pe El să-L ascultați”. La auzul Vocii Tatălui Ceresc, apostolii au căzut cu fața la pământ, iar ridicându-se, L-au văzut doar pe Hristos — prorocii dispăruseră împreună cu norul. Coborând de pe munte, Iisus i-a rugat pe apostoli să nu spună nimănui despre ceea ce au văzut până când El nu va învia a treia zi, după ce va îndura suferința și moartea. Desigur, apostolii au respectat porunca, ascunzând cele văzute pe munte.
Schimbarea la Față a Domnului a avut loc pentru a le arăta apostolilor că Patimile Sale viitoare vor fi încununate de victorie — Învierea. El S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, Stăpânul vieții și al morții, Dumnezeu desăvârșit și Om perfect, pentru a arăta dreptcredincioșilor cum vor străluci în Împărăția Slavei, arătând transformarea firii.
Discutând despre momentul sărbătoririi Schimbării la Față a Domnului Iisus Hristos, se ridică întrebarea: când a avut loc acest eveniment? Evanghelia spune că s-a întâmplat înainte de Patimile crucii, adică cu 40 de zile înainte de răstignirea Sa. Astfel, această zi ar trebui să cadă în februarie sau martie, dar atunci ar coincide cu Postul Mare. Stabilind datele calendaristice ale unor sărbători, Biserica Ortodoxă a fost ghidată și de scopuri pedagogice: unele date coincideau cu sărbătorile păgâne și erau menite să depășească tradițiile locale înrădăcinate. De exemplu, în Grecia și Italia, la sfârșitul verii, se încheia culesul strugurilor, iar în cinstea acestui eveniment se organizau festivități vesele dedicate zeului vinului, Bachus. Pentru a înlocui această sărbătoare, în acea perioadă s-a început sărbătorirea Schimbării la Față, combinând-o cu o slujbă de mulțumire pentru darul „roadei pământului”. Astfel, s-a format tradiția că Schimbarea la Față a Domnului Iisus să fie sărbătorită cu 40 de zile înainte de Înălțarea Sfintei Cruci.
Tradiții populare
Conform datelor istorice, există mai multe versiuni despre timpul originii sărbătorii. Reieșind din unele mărturii, în Bizanț, din anul 900, aceasta se sărbătorea ca Schimbarea la Față a Mântuitorului. Însă, există și o altă versiune care confirmă o origine mai timpurie a sărbătorii. În sec. IV, împărăteasa Elena, egală cu apostolii, a ridicat o biserică pe Muntele Tabor în cinstea Schimbării la Față a Domnului. Pentru o perioadă, sărbătoarea a fost doar un obicei local palestinian, dar deja din sec. al V-lea s-a răspândit pretutindeni în Răsăritul creștin.
Particularitățile locale de sărbătorire diferă în funcție de țară. Astfel, în Palestina, creștinii se străduiesc să boteze și să tundă pentru prima dată copiii lor spre această zi. Tunderea se face în ziua sărbătorii, iar botezul — în ajun.
În Răsărit, cu această ocazie, se strânge recolta de cereale și struguri. Creștinii îi aduc la biserică pentru binecuvântare, iar în vremurile vechi, ofereau o parte pentru săvârșirea Tainei Euharistiei. În tradiția popoarelor mai nordice, strugurii sunt înlocuiți cu mere, deoarece, spre deosebire de Mediterană, fructele nu sunt încă coapte în acest moment. De aici provine și denumirea populară a sărbătorii „Salvarea Mărului”. În acest timp, se citește nu rugăciunea „pentru ciorchine”, ci „Rugăciunea pentru cei care aduc primele roade ale legumelor”, prin care se sfințește omul însuși care aduce roadele.
